Comandă un scaun simplu şi îşi luă chitara din spaţiul de depozitare. Muzica era ceva la care ajunsese târziu în viaţă, pe măsură ce compulsiile ei genetice erau treptat şterse, iar orizontul ei cultural găsea loc să se extindă. Arta era o întreagă zonă pe care nu o va putea aprecia niciodată cum trebuie, era mereu în căutarea prea multor explicaţii raţionale referitoare la absolut orice. Literatura era mult mai satisfăcătoare, poveştile aveau un sens, o soluţie. Nu că ar fi existat multe cărţi puse în unisferă în ultimul timp, scriitorii contemporani având tendinţa de a produce schiţe şi scenarii pentru drame senzoriale. Dar clasicii erau destul de agreabili. Singurele genuri de care tindea să se ferească erau cel poliţist şi thrillerele. Poezia o ignora ca pe o irelevanţă absurdă. Muzica însă avea ceva pentru fiecare stare de spirit, pentru fiecare loc. Obţinea o mare plăcere de la ea, ascultând totul, de la aranjamente orchestrale la cântăreţi-compozitori, de la jazz la tonalităţi din gaia-natură, de la corale la dansul sferelor astrale. Se întâmpla adesea ca Alexis Denken să săgeteze printre sisteme stelare reverberând la sunetele muzicii lui Rahmaninov sau Pink Floyd, sau Deeley KTC.

Paula se lăsă pe spate şi începu a ciupi câteva coarde la întâmplare, apoi ajunse treptat la melodia lui Johnny Cash „Hoinarul“. Nu încercă să cânte. Există unele limite în viaţă pe care trebuie să le accepţi. În schimb, când unitatea centrală îi proiectă „Bărbaţi în negru“ în cabină, începu să fredoneze melodia în timp ce privea.

Cântecul o ajuta să gândească.

Ştia că ar trebui să se îndrepte direct spre Orakum sau chiar Hanko, dar se simţea mult mai tulburată de ultimul comentariu al lui Qatux decât ar fi trebuit să fie. Se părea că toată această situaţie cu Pelerinajul era făcută pentru a-i perturba judecata şi obiectivitatea.

Asta sau încep să mă simt singură şi nesigură la bătrâneţe.

Paula termină de zdrăngănit. „Bărbaţi în negru“ o făcea să pară nefericită, aşa că îşi flutură mâna dispreţuitor. Unitatea de comandă anulă proiecţia.

U-amprenta îi deschise un link către Kazimir, cineva care chiar avea empatie pentru poziţia ei.

– Ce pot să fac pentru tine? întrebă el.

– Sunt pe High Angel. Aaron i-a dat lui Qatux celula de memorie a lui Inigo. Cineva ştia despre predilecţia prietenului nostru.

– Qatux a examinat-o?

– Oh, da. Qatux îi spuse lui Aaron că Inigo se ascunde, probabil, pe Hanko.

– Interesant. Probabil că Artful Dodger alias Alini se îndreaptă într-acolo.

– Da.

– O altă navă cu ultrapropulsor a ajuns în sistem chiar înainte ca Artful Dodger să plece. Comandantul Marinei de pe High Angel mi-a spus că a stat în aşteptare pe centura de comete şi apoi a plecat rapid în urmărire.

– Fiecare facţiune are nave cu ultrapropulsor? întrebă ea indignată. Justine l-a prins pe Curier folosind un m-reductor Hawking pe Arevalo.

– Mi-a spus. Consider semnificativ faptul că facţiunile utilizează în mod deschis o astfel de tehnologie. Tot evenimentul acesta legat de Pelerinaj ar putea declanşa o scindare culturală ireversibilă în cadrul rasei umane.

– Partea cui o vei lua?

– Marina a fost creată de ANA pentru a-i proteja pe oameni de extratereştrii mai puternici şi ostili. Asta este ceea ce va continua să facă până când voi fi înlăturat din poziţia mea. Dacă ANA alege să părăsească universul fizic, voi rămâne şi voi face în aşa fel încât să mă asigur că, indiferent ce secţiune din noi rămâne, va primi în continuare această protecţie. Ce crezi, asta înseamnă că iau partea cuiva?

– Nu. Dar e, cu siguranţă, un plan.

– Te duci după Aaron?

– Nu imediat. Poţi oferi ceva protecţie pentru Hanko şi Inigo, dacă el e acolo?

– Voi urmări evoluţia lucrurilor şi te voi sfătui, dar ştii că Marina nu poate interveni direct în afacerile interne ale cetăţenilor Confederaţiei. În ciuda amplorii problemei, aşa stau lucrurile.

Paula fu derutată de răspuns. Se aştepta de la Kazimir să-i fie mult mai de folos.

– Cu o mie de ani în urmă, şi eu urmam cu stricteţe regulile. Nimic bun nu vine din asta. Trebuie să fii un pic mai flexibil, Kazimir.

– Pentru asta existaţi tu şi alţi reprezentanţi, aşa că nu trebuie să fiu. Voi vă ocupaţi de zonele gri, în timp ce eu mă ocup de alb şi negru.

– Nu există aşa ceva.

– Cu toate acestea, eu operez cu un set de reguli pe care nu le voi încălca.

– Am înţeles. Dar măcar fă tot ce poţi, te rog!

– Desigur.

Artful Dodger ieşise din hiperspaţiu la o mie de kilometri deasupra Ecuatorului lui Hanko. Senzorii examinaseră mediul înconjurător, afişând câteva simboluri de avertizare galbene, chiar şi vreo două din cele roşii. Steaua locală avea un număr anormal de mare de pete solare care-i traversau suprafaţa, producând un vânt solar periculos de dens. Mai jos de corpul violet-metalizat al navei, o pătură de nori ce învelea întreaga planetă reflecta înapoi în spaţiu lumina albă stridentă a stelei, strălucirea uniformă a acesteia fiind întreruptă doar de vastele serpentine aurorale care biciuiau stratosfera. Deasupra atmosferei, arcade monstruoase de fluorescenţă violetă îşi luau zborul mult dincolo de orbita geostaţionară, benzi groase de radiaţii Van Allen care înecau planeta cu un uragan de particule de înaltă energie. Coca lui Artful Dodger împrăştia o ploaie de scântei electrice în timp ce nava aluneca într-o orbită cu înclinare înaltă.

– Bun venit în iad! murmură Aaron monitorizând imaginile din afară.

Nava începu să sondeze printre nori cu un jet hysradar de înaltă rezoluţie, radar standard, magnoscan, cu receptori pentru semnături cuantice şi senzori electromagnetici care-i dezvăluiau terenul îngheţat de dedesubt. Câteva semnale emise de balizele de comunicaţii apăreau pe harta care se contura treptat. Era singurul indiciu de activitate pe această lume apusă. Emiteau pe canalele oficiale