Corrie-Lyn viziona imaginile din portal cu o faţă tristă în timp ce nava continua să înconjoare planeta, realizând un studiu detaliat al suprafeţei. La o mie două sute de ani după atacul speciei Prime, gheţarii încă se desprindeau din regiunile polare.

– Nu pot să cred că Inigo a fost vreodată atras de acest loc, spuse ea.

– L-ai auzit pe Qatux, lui îi plăcea ideea unei planete ancestrale.

– Chiar dacă a venit pe Hanko, a aruncat o privire şi a plecat. Nu e nimic aici.

– Există echipe de restaurare acolo jos, chiar şi astăzi, spuse Aaron fluturând mâna spre luminile mici şi stacojii presărate pe întreaga hartă.

Balizele acţionau ca simple relee de-a lungul continentelor, singura reţea de comunicaţii de pe planetă.

– Asta trebuie să fie cea mai mare cauză pierdută din galaxie, zise ea.

– Probabil că ai dreptate. Şaptesprezece dintre lumile Second47 au închis în mod oficial proiectele de restaurare, iar restul sunt în curs de lichidare. Bugetele sunt reduse în fiecare an. Nimeni nu mai face tam-tam cu privire la asta, nu ca în primele două secole de după război.

După zece orbite, unitatea centrală cartografiase toată porţiunea de teren expusă ce se putea vedea de sub norii eterni. Senzorii localizaseră douăzeci şi trei de centre de activitate electromagnetică densă. Cea mai mare era un dom de câmp de forţă în centrul lui Kajaani, vechea capitală. Toate celelalte erau doar grupuri de maşinării şi clădiri împrăştiate peste tundra moartă a trei continente. Niciun senzor termic nu putea străpunge norul, aşa că nu avea cum să-şi dea seama dacă vreunul dintre avanposturi era ocupat. Nu părea să existe vreo capsulă în zbor. Activitatea electrică din aer era puternică, interferând cu câmpurile câtorva senzori.

– Nu se poate spune dacă e acolo jos, spuse Aaron. Nu de aici. Nu pot vedea nici măcar ce nave sunt parcate sub câmpul de forţă.

– La ce te aşteptai?

– La nimic mai mult decât asta. Cercetez doar teritoriul. Înainte de a merge acolo, vreau să mă asigur că nu vom avea surprize.

Corrie-Lyn îşi frecă braţele, de parcă aerul rece de pe planetă s-ar fi infiltrat în cabină.

– Deci care e povestea noastră de acoperire de data asta?

– Nu avem nevoie de niciuna. Nu cred că echipele au prea multe arme.

– Şi vrei să le împuşti una câte una, până când ni-l predau?

Aaron îi aruncă o privire iritată.

– Le vom spune că eşti în căutarea unui fost iubit. El şi-a schimbat numele şi profilul ca să te uite, dar tu l-ai urmărit până aici. O poveste romantică.

– Iar pe mine mă va face să arăt ca o ratată desăvârşită.

– Oh, vai, o zeflemisi el şi îi ceru unităţii de comandă să contacteze releul de comunicaţii din Kajaani.

Fu nevoie de câteva minute pentru a obţine răspuns de la baza ecranată. În cele din urmă, un foarte surprins director de proiect de restaurare numit Ansan Purillar intră online pentru a le da autorizarea de aterizare.

Artful Dodger se cufundă abil prin stratul superior de trei kilometri de nori. Un vânt de două sute de kilometri pe oră lovea corpul navei cu pâlcuri aproape solide de ceaţă gri în timp ce fulgerul zgâria cu furie câmpul de forţă. În cele din urmă trecură de baza stratului de nori, intrând într-un alt strat de aer superlimpede, iar temperatura exterioară scăzu brusc. O panoramă sumbră se deschidea sub ei. Un pământ blocat de gheţuri negre aşternut cu dune lungi de zăpadă. Lipsit de vegetaţie, fiecare element geografic avea aceeaşi nuanţă total monocromă. Fâşii lungi de nori murdari se fugăreau de-a lungul contururilor moarte.

– Trebuie să fi fost terifiant, spuse Corrie-Lyn cu tristeţe.

– Specia Prime a lovit steaua cu două bombe incendiare, zise Aaron. Singurul mod prin care Marina le putea neutraliza era să lanseze distrugătoare cuantice pe coroană. Radiaţiile produse de ambele au fost suficiente pentru a sacrifica fiecare celulă vie pentru un milion de ani. Atmosfera lui Hanko a absorbit energia până când a ajuns la un punct de saturaţie care a declanşat o superfurtună care, la rândul său, a vomitat un nor suficient de mare pentru a acoperi planeta şi a face să debuteze o epocă de gheaţă. Şi steaua încă nu s-a stabilizat. Chiar dacă ar fi făcut-o, tot nu ar fi avut importanţă, pentru că radiaţiile au distrus complet biosfera. Potrivit fişierelor, ar mai exista ceva viaţă marină în cele mai profunde părţi ale oceanelor, dar asta e tot. Terenul este la fel de steril ca o cameră chirurgicală. Uită-te la nivelurile astea de radiaţii – şi suntem încă la o înălţime de cinci kilometri.

– Încă nu am realizat la ce scară a fost purtat acest război.

– Aveau de gând să ne distrugă specia. Cuvintele erau aproape dureros de rostit. Au fost timpuri de groază.

Aaron se cutremură. Cum de ştiu cum a fost Războiul? Un instinct mai adânc îl asigură că nu era chiar atât de bătrân.

Artful Dodger îşi continuă coborârea printre norii mai mici dezlănţuiţi, aprinşi de strălucirea solară, scuturând fulgere ca nişte bice de energie electrică. La această altitudine, viteza vântului scăzuse la o sută cincizeci de kilometri pe oră, dar densitatea aerului făcea unităţile ingrav ale navei să se lupte să-i menţină stabilitatea în ciuda presiunii.

Corrie-Lyn încercă să nu se arate alarmată când nava începu să se scuture. Cristale de gheaţă îi loveau cu viteză, spărgându-se de câmpul de forţă, în timp ce un nor dezlănţuit se rotea cu viteză, ca o panglică, în jurul lor. Zgomotul făcut de gheaţa care se dezintegra putea fi auzit din interiorul cabinei.

– OK, deci acesta este motivul pentru care nu vezi capsule zburând pe-aici, mormăi Aaron.

Exovederea îi