arăta cupola câmpului de forţă de mai jos modificându-şi indicele de permeabilitate pentru a le permite să treacă de el. Viteza vântului era acum mai mică de o sută de kilometri pe oră.

În afara domului, existau foarte puţine dovezi că existase un oraş acolo. La timpul său, Kajaani găzduise trei milioane de oameni. Câmpul său de forţă alungase furtunile în zilele de după atacul extratereştrilor Prime, protejând staţia găurii de vierme, astfel încât populaţia planetei putuse fi evacuată pe Anagaska. Procesul durase peste o lună. Vehiculele guvernamentale transportaseră refugiaţi din districtele limitrofe de pe fiecare continent în timp ce furtunile se înrăutăţeau, iar vegetaţia se usca şi murea. La şapte săptămâni şi trei zile după ce Primul Vorbitor al planetei deschisese calea, CST a închis gaura de vierme Hanko. Dacă rămăsese cineva pe planetă, era în afara oricărei posibilităţi de contact. Fuseseră făcute toate eforturile, fiind cercetat fiecare habitat cunoscut, fiecare fermă izolată.

După ce oamenii plecaseră, câmpurile de forţă care protejau oraşele căzuseră unul câte unul, permiţând vânturilor să lovească puternic clădirile, şi apelor să inunde pământul din jurul lor. Nici măcar materialele moderne superputernice nu puteau rezista pentru totdeauna acestor presiuni repetate. Structurile începuseră să se deformeze şi să se prăbuşească. În cele din urmă, cu clima spiralând în jos, către epoca de gheaţă, ploile se răciseră, transformându-se în zăpadă, apoi în gheaţă. Grohotişuri moi se îngrămădeau în jurul ruinelor îngheţate, distrugând dovezile că aceasta fusese odată o lume locuită.

Artful Dodger trecu prin câmpul de forţă, intrând în bula calmă de aer cald în care se afla baza principală a echipei de restaurare. Aceasta era situată într-unul dintre vechile parcuri din Kajaani. La adăpostul protecţiei asigurate de câmpul de forţă, terenul fusese decontaminat şi replantat. Iarba creştea din nou, la fel ca şi un şir scurt de copaci. Clustere de sfere polyphoto aeropurtate trimiteau o imitaţie de lumină a soarelui pe verdeaţa luxuriantă. Conducte de irigaţii aduceau apă curată. Existau chiar şi păsări locale şi insecte care bâzâiau peste tot, ignorând cerul întunecat cu vânturile lui îngheţate de afară.

Aterizară pe un petic mic de beton de la marginea parcului, pe care se mai afla o singură navă stelară, un combi-cargou comercial vechi de treizeci de ani, cu un generator de gaură de vierme continuu, care putea transporta şi marfă, şi pasageri. Diferenţa dintre cele două nave era evidentă. Corpul neted crom-violet al lui Artful Dodger părea aproape organic faţă de calul de povară al echipei de restaurare cu fuzelajul său de titan cârpit cu carbon şi cu vopseaua decolorată. Aaron şi Corrie-Lyn plutiră uşor în jos prin sas, atingând solul între cele cinci picioare de aterizare bulboase. Zece persoane apărură să-i salute, o adevărată mulţime, după standardele bazei, toţi curioşi să-i vadă pe vizitatorii neprogramaţi. Ansan Purillar conducea delegaţia, un om uşor rotund, cu părul blond tuns scurt, îmbrăcat cu o tunică simplă, albastru-închis cu un logo al proiectului de restaurare pe braţ.

– Vă salutăm pe amândoi! spuse el. Aş vrea să ştiu însă de ce aţi venit aici. Suntem încântaţi să vă vedem, desigur, să nu mă înţelegeţi greşit. Dar nu avem niciodată vizitatori. Niciodată.

Atitudinea lui era plăcută, dar fermă.

Biononicele lui Aaron efectuară rapid o scanare de câmp de nivel scăzut. Directorul Purillar era un Avansat obişnuit, aşa cum erau şi colegii săi de muncă, niciunul nu era Înalt.

– E destul de ciudat, răspunse el cu un zâmbet strâmb. Aa, Corrie…

– Caut pe cineva, spuse ea cu o voce joasă, impregnată de tristeţe.

Aaron era destul de impresionat. Îşi susţinea cuvintele cu o undă slabă de durere în micul gaia-câmp al bazei. Brusc, echipa fu toată numai atenţie şi simpatie.

– Un bărbat. Yigo. Ne iubeam. Apoi a mers prost. Vina mea. Am fost atât de proastă. Nu ar fi trebuit să… Nu vreau să spun…

Aaron îi înconjură umerii cu braţul, înţelegător, în timp ce ea suspina convingător, ţinând cu capul plecat.

– Haide, haide, o asigură. Nu vor detalii.

Corrie-Lyn dădu din cap şi continuă cu vitejie.

– A plecat. Mi-a luat mult timp să-mi dau seama ce greşeală am făcut. Dar l-am rănit foarte rău. Îl caut de trei ani. Şi-a schimbat numele şi profilul, dar sora lui a lăsat să-i scape că ar fi venit aici.

– Cine e? întrebă directorul Purillar.

– Nu ştiu. Tot ce ştiu este ceea ce spuse sora lui, că s-ar fi alăturat proiectului de restaurare. A trebuit să vin. Dacă există măcar o şansă…

– Hm, da, sigur. Purillar se uită în jur la colegii săi ocupaţi să se verifice reciproc pentru a vedea dacă vreunul dintre ei era pe cale să se dovedească a fi Acela. Îşi flutură un braţ spre ei. Cineva de aici vi se pare cunoscut?

Corrie-Lyn clătină din cap melancolic.

– Nu. Probabil nu-l voi recunoaşte. Se întoarse spre comitetul de primire. Yigo, te rog, dacă eşti tu, te rog spune-mi. Vreau doar să-ţi vorbesc, asta-i tot. Te rog!

Nimeni nu-i întâlni privirea.

– Nu trebuie să o faci în faţa prietenilor tăi, spuse ea. Vino la mine mai târziu. Chiar mi-e dor de tine.

Ultimele cuvinte fură însoţite de o explozie de disperare sinceră în gaia-câmp.

– Bine, atunci, spuse echipei Purillar, care părea foarte stânjenit acum. Mă voi ocupa de asta. Ne putem întâlni din nou la cină.

Oamenii se risipiră, îndreptându-se spre întinderea principală de iarbă, străduindu-se să nu zâmbească. De îndată ce ajunseră la câţiva paşi distanţă, cuplurile începură conversaţii adânci, intense, cu capetele apropiate.

Aaron îi urmări plecând, păstrând o faţă impasibilă. Baza va vorbi despre asta douăzeci de ani de-acum înainte.

Ansan Purillar rămăsese în picioare în faţa celor doi musafiri nepoftiţi, scărpinându-şi perplex cu o mână tuleiele de pe cap. Gaia-particulele sale lăsau să se scurgă o cantitate egală de nelinişte.

– Sunteţi bineveniţi să utilizaţi facilităţile de cazare.