Există o mulţime de camere libere, de pe vremea când proiectul se desfăşura pe o scară mai largă. Dar, sincer vorbind, nava voastră ar fi mult mai confortabilă. Se uită la Artful Dodger cu invidie. Spaţiul nostru de locuit nu a mai fost actualizat de un secol.

– Este foarte drăguţ din partea dumitale şi, desigur, vom folosi nava, spuse Aaron. Nu avem nicio intenţie de a ne impune.

– Dimpotrivă, spuse Purillar sfios. Prezenţa voastră va fi excelentă pentru moral. Singurul divertisment pe care îl avem aici sunt dramele senzoriale, dar şi acestea au tendinţa să pălească după un timp. Pe când o căutare ca asta… Unul dintre noi ăştia, suflete bătrâne şi plictisitoare, cu un trecut romantic. Wow!

– De cât timp sunteţi aici? întrebă Aaron.

– Eu însumi? Puşi cap la cap, am făcut douăzeci şi cinci de ani, în ultima sută şi treizeci.

Aaron fluieră.

– Ăsta da devotament. Te superi dacă-mi spui de ce?

Purillar le făcu un semn şi porni peste iarbă.

– Am aproape trei sute de ani, aşa că, de fapt, este o mică parte din viaţa mea. Nu mă deranjează să donez ceva timp, pentru că îmi pot prelungi viaţa, dacă vreau să-l recuperez.

– Asta sună aproape ca filosofia Înaltă.

– Presupun că da. Voi migra spre interior, probabil, odată ce proiectul de restaurare se va termina. Cultura Înaltă mă atrage.

– Dar de ce această primă donaţie?

– Destul de simplu, am cunoscut o persoană restaurată. A murit imediat după atacul Prime, prinsă în afara unui câmp de forţă atunci când a lovit furtuna. Şapte sute de ani mai târziu, una dintre echipele noastre i-a găsit cadavrul şi i-a extras celula de memorie. A fost revieţuită într-o clonă şi a trăit fericită pe Anagaska. Mulţumirea ei a fost cea care m-a impresionat. A avut o viaţă atât de activă şi împlinită, o familie mare, implicare în comunitatea locală. M-a izbit cât de mult mai săracă ar fi fost lumea, lumea mea, fără ea. Aşa că am semnat pentru un tur. Apoi, când eşti aici, ajungi să-i vezi nemijlocit pe oamenii pe care îi găseşti, îi urmăreşti de la excavare la extragerea ADN-ului şi evaluare, de la reabilitarea celulei de memorie până la reviaţă. Înţelegeţi? Mă întâlnesc cu persoanele vii după ce le-am dezgropat cadavrul. Oameni nevinovaţi care au fost afectaţi, oameni care nu meritau să moară, victime ale unui război hidos. Poate că o fac pentru mine însumi, dar aveţi idee cât de bine mă face să mă simt acest lucru?

– Nici nu-mi pot imagina. Văd însă că vă voi trimite o contribuţie financiară când mă voi întoarce pe Anagaska.

Traversară câmpul mare de iarbă până la clădirile joase de pe partea cealaltă. Locuinţele pentru membrii echipei erau mici vile individuale dispuse în cinci cercuri îngrijite, fiecare cu un mănunchi central de clădiri comunitare. Pe măsură ce se apropiau, Aaron văzu o piscină în aer liber şi mai multe zone pentru barbeque, chiar şi un teren de sport. Doar două dintre cercuri erau în folosinţă acum. Era imposibil de văzut din ce erau construite vilele. Toate erau acoperite de liane groase cu frunze lungi maro, de ale căror vârfuri atârnau flori de aur. Era un contrast vegetal plăcut faţă de pustietatea îngheţată, dezolantă din afara câmpului de forţă. Unul deliberat, bănuia el. Viţa-de-vie era destul de deasă, dar tunsă astfel încât să nu acopere ferestrele.

În spatele vilelor erau două blocuri moderne funcţionale. Unul conţinea laboratoarele proiectului, explică Purillar, în timp ce celălalt le adăpostea atelierele de întreţinere şi echipamentul.

– Suntem aproape în totalitate cibernetizaţi, le spuse. Dar chiar şi noi avem nevoie de câţiva tehnicieni care să repare boţii din când în când.

– Ar putea lucra ca tehnician? o întrebă Aaron pe Corrie-Lyn.

– Cine ştie? răspunse ea cu nonşalanţă. Ştiu doar că e aici. Probabil. Merită încercat, la urma urmei.

Aaron nu se uită la ea. Afurisita ei de gură! Reuşise să intre în programul unităţii culinare a navei şi să reintroducă limitele originale, astfel încât băuturile comandate aveau numai jumătate din conţinutul de alcool cerut de ea. Asta nu produsese însă schimbări miraculoase în atitudinea ei.

– Putem să ne întâlnim cu toţi? întrebă Aaron.

– Sigur. Bănuiesc că da. Acesta este un avanpost civil la urma urmei. Eu nu sunt chiar un comisar de poliţie, ştii. Nu pot obliga pe nimeni să fie prezent, dacă nu vrea.

Ridică din umeri cerându-i scuze din priviri lui Corrie-Lyn.

– Oricine refuză este destul de probabil să fie el, nu crezi? spuse Aaron.

– Aşa este, replică directorul. Îţi dai seama că toată lumea de pe planetă va şti acum că sunteţi aici, şi mai ales de ce. Asta este o operaţiune de mică anvergură.

– Câţi oameni sunt, mai exact?

– Patru sute douăzeci şi şapte, din care o sută optzeci sunt aici în bază. Cu cinci sute de ani în urmă, au fost şase mii de persoane implicate.

– Câţi oameni aţi restaurat?

– Două milioane o sută de mii în total, spuse cu mândrie Purillar.

Aaron fluieră admirativ.

N-am ştiut asta.

– Majoritatea în perioada de început, desigur. Dar tehnicile noastre s-au îmbunătăţit semnificativ de atunci. Din fericire, pentru că, chiar şi cu frigul care favorizează conservarea, entropia este inamicul nostru real. Veniţi, o să vă arăt, zise el şi intră în blocul de laboratoare.

Camera de evaluare fu prima secţiune pe care o vizitară. Era mare, curată, cu zece mese lungi medicale, înconjurate de braţe din plastic înclinate, cu instrumente şi senzori. Una dintre mese avea pe ea un cadavru descoperit recent. Aaron strâmbă din nas la vederea lui. Era greu să spui că lucrul acela fusese un om. O grămadă neagră înfăşurată într-o pânză intrată la apă şi unsă cu funingine. Membrele erau dificil de identificat, semănând cu