nişte creste lungi. Firele de păr de la un capăt arătau cel puţin unde fusese capul. După un minut, îşi dădu seama că era ghemuit în poziţie fetală.

Doi membri ai echipei de recuperare erau în picioare lângă masă îmbrăcaţi în salopete albe ermetice. Priveau în jos prin vizorul căştilor-bule de protecţie, în timp ce dirijau alunecarea senzorilor în formă de baghetă de-a lungul cutelor de pe suprafaţa corpului. Mişcările lor dislocau fărâme de zăpadă care erau apoi atent aspirate de pe masă.

– Menţinem o temperatură egală cu cea din exterior, spuse Purillar. Orice schimbare bruscă de mediu ar putea fi catastrofală. Asta înseamnă că trebuie să păstrăm sterilă şi camera de evaluare.

– De ce? întrebă Corrie-Lyn.

– Radiaţiile au ucis viaţa microbiană pe Hanko. Este un alt factor care favorizează conservarea. Dacă vreun virus ar ajunge acolo, s-ar bucura de un adevărat festin, iar nouă ne-ar rămâne doar un fel de noroi.

– Trebuie să fie foarte delicaţi, spuse Aaron.

– Da. Acesta este unul aproape intact. În mod normal, avem de-a face cu segmente rupte.

– Nu folosiţi un câmp de stabilizare?

– Nu, dacă putem evita. Câmpul are, de fapt, un efect negativ asupra celulei de memorie. Nu uitaţi, pe-atunci Confederaţia folosea încă matrice de cristal. În unele cazuri, am făcut praf primele zece la sută din informaţii.

– Înseamnă că trebuie să fie greu să prelevaţi celula de memorie.

– Nici nu încercăm s-o facem. După ce extragem mostre suficiente de ADN pentru o secvenţă completă a genomului, infiltrăm filamente în cristal. Chiar şi aşa poate fi periculos. Să alimentezi cu energie o celulă de memorie după atât de mult timp poate fi fatal. Trebuie să fie citită la rece, ceea ce se face cu câte un singur strat molecular o dată. Fiecare durează aproximativ nouă luni.

– Aş fi crezut că celulele de memorie de cristal durează mai mult decât atât.

– Le-au construit destul de robuste, chiar şi atunci. Dar gândeşte-te la tot ce au avut de îndurat timp de o mie două sute de ani. Asta nu ajută deloc.

– El cine este? întrebă Corrie-Lyn.

– Ea, de fapt. Credem că este Aeva Sondlin. Vom şti sigur când genomul ei va fi citit, dar zona era bună.

– Zona?

– A fost recuperată la patru kilometri de maşina ei. A fost greu de găsit. Fusese luată de o viitură. Ştim din înregistrări că a trăit în casa de deasupra nivelului de inundaţii al văii. Credem că încerca să ajungă în cel mai apropiat oraş, în momentul în care furtuna a încetat. Exista un punct de evacuare oficial stabilit acolo, iar ea a informat autorităţile că soseşte. Nu a mai ajuns. Trebuie să fi fost prinsă de vânt sau de apă. Poate că va fi în măsură să ne spună.

– Ştiai că lipseşte?

– Da. Înregistrările de atunci nu sunt perfecte, sigur, având în vedere circumstanţele. Dar avem un recensământ şi, desigur, toţi cei care au sosit pe Anagaska aveau documente complete. E treaba noastră să încercăm să aflăm ce s-a întâmplat cu cei dispăruţi. Trebuie să ne ocupăm de fiecare individ în parte. În cazul Aevei, am căutat locuri posibile timp de şaptezeci de ani.

– Chiar aşa, întrebă Aaron.

– Da.

– Îmi pare rău, dar şaptezeci de ani?

– Începem cu traseul pe care trebuie să-l fi urmat, alegem punctele evidente de pericol şi le împânzim cu boţi senzori. Aceştia se răspândesc în cerc, încercând să găsească urme. Ca toate echipamentele noastre, boţii s-au îmbunătăţit considerabil în cursul secolelor în care am fost aici. Majoritatea sunt tunelari, sapă prin zăpadă şi prin straturi de sol de suprafaţă. Atât de mult sol vegetal a fost deplasat în timpul furtunilor, încât întreaga topologie a continentelor s-a schimbat, iar acum totul este blocat de permafrost. Nouăzeci şi nouă la sută din oamenii pe care îi recuperăm acum sunt îngropaţi. Asta înseamnă că boţii funcţionează în condiţii extrem de nocive chiar şi pentru această lume. În total, proiectul de restaurare a desfăşurat patru sute cincizeci de milioane de boţi de când începu. Există încă unsprezece milioane activi şi în căutare. Nu se mişcă rapid, dar sunt minuţioşi.

– Cât de mulţi sunt cei pe care îi mai căutaţi?

– Peste trei sute de mii. Nu am prea multe speranţe. Cei mai mulţi dintre ei vor fi fost luaţi de apele mării. Arătă spre grămada informă de pe masă. Maşina dragei de Aeva se afla la patruzeci şi şapte de kilometri de drumul folosit de ea, şi asta a fost uşor de găsit. Dar ea se afla adânc în sedimente. Perseverenţa este răsplătită. Încă mai găsim vreo douăzeci în fiecare an, chiar şi acum.

Au trecut apoi în secţiunea de ordonare a secvenţelor ADN. Pentru Aaron era doar un birou obişnuit cu cinci unităţi de comandă mari. Chiar şi în condiţii normale, ADN-ul uman se descompune rapid. După o mie două sute de ani, pe Hanko rămăseseră doar fragmente extrem de mici. Dar existau o mulţime de celule în fiecare organism, fiecare cu propriile fragmente. Punerea fragmentelor laolaltă fusese posibilă folosind tehnicile adecvate precum şi o mare cantitate de putere de calcul. Odată ce secvenţele principale erau stabilite, proiectul putea folosi înregistrările de familie pentru a umple golurile. În majoritatea cazurilor, erau disponibile înregistrări complete de ADN de la clinici. De îndată ce organismul era corect identificat, o clonă era cultivată pentru re-viaţă.

– Dar nu aici, spuse Purillar. Clinicile de pe Anagaska se ocupă de partea aceea. La urma urmei, cine ar vrea să se trezească aici? Oamenii au destule probleme de adaptare la prezent – adică viitorul lor – aşa cum este. Cei mai mulţi au nevoie de consiliere de specialitate.

– Este viaţa atât de diferită acum?

– În esenţă, nu, şi mulţi au murit cu speranţa că vor fi salvaţi sub