formă de re-viaţă. Cantitatea de timp implicat este cea care îi şochează. Nimeni din familia lor imediată şi dintre prieteni nu mai există. Sunt foarte singuri atunci când se trezesc.

După refacerea ADN-ului venea punctul de reabilitare a memoriei, care încerca să reasambleze informaţiile citite din celula de memorie. Un proces mult mai complex decât ordonarea secvenţelor ADN-ului.

Arhiva istorică – pentru persoanele recuperate care nu putuseră fi identificate. Toate înregistrările civile de pe Hanko şi memoriile familiilor cu rude pierdute, jurnalele şi amintirile echipelor de evacuare. Liste de persoane care ar fi putut fi în vizită pe Hanko atunci când începuse atacul. Lista intersolară a persoanelor dispărute în acea perioadă.

Laboratoarele specializate în analiza de structuri moleculare identificau fragmentele, minuscule pe care boţii le descoperiseră în timp ce scormoneau prin pământul îngheţat al lui Hanko. Încercând să asocieze aşchii de vopsea cu modele individuale de maşini. Legând resturi de pânză de anumite haine, pe acelea de producător, de magazinul de vânzare cu amănuntul, de listele de clienţi, de extrasele de cont. Bijuterii. Chiar şi animalele de companie. O listă lungă de artefacte neidentificate, fiecare dintre ele putând duce eventual la un alt cadavru pierdut.

Camera cazurilor avea fişiere pentru toţi cei despre care se ştia că sunt încă dispăruţi.

Centrul de operaţiuni monitoriza sensoboţii şi echipele din avanposturi care excavau în condiţii teribile.

După două ore, îi întâlniseră pe toţi cei din clădire. Niciunul nu reacţionase la Corrie-Lyn şi nimeni nu încercase să o evite. Aaron îi scanase discret pe toţi. Nimeni nu era îmbunătăţit cu biononice.

– Mai există câteva persoane pe-aici, spuse Purillar. Îi veţi întâlni, probabil, pe toţi diseară la cantină. De obicei mâncăm împreună.

– Şi dacă nu este acolo? întrebă Aaron.

– Atunci îmi pare rău, dar nu prea mai am ce să fac, spuse directorul.

Se uită stânjenit la Corrie-Lyn.

– Putem vizita avanposturile? întrebă ea.

– Dacă este aici, a aflat deja despre tine. Ar fi putut folosi reţeaua de relee pentru a ne apela. Cred că nu vrea să se întoarcă cu tine.

– S-ar putea ca, văzând-mă în carne şi oase, să fie singurul lucru la care să nu poată rezista, spuse Corrie-Lyn. Te rog!

Revărsarea ei de durere în gaia-câmp fu tulburătoare.

Directorul părea profund nefericit.

– Dacă vreţi să vă aventuraţi afară, nu pot face nimic pentru a vă opri. Tehnic vorbind, aceasta este încă o lume liberă din cadrul Confederaţiei. Puteţi merge unde vreţi. V-aş sfătui totuşi să nu o faceţi.

– De ce? întrebă Aaron.

– Ai o navă bună, dar chiar şi ea ar fi supusă unor presiuni mult prea mari pentru a o manevra aproape de sol. Noi nu putem folosi capsule aici, vânturile sunt prea puternice, iar conţinutul de energie al atmosferei este mult prea mare. Cele două încercări de a folosi nava noastră pentru o salvare de urgenţă aproape s-au soldat cu un dezastru. Le-am anulat pe amândouă şi am sfârşit prin a fi nevoiţi să-i re-vieţuim pe membrii echipei.

– Nava mea are un câmp de forţă excelent.

– Sunt sigur că are. Dar extinderea câmpului de forţă nu ajută, nu faci decât să oferi vântului o suprafaţă mai mare pe care să o împingă. Aici asta te face, de fapt, mai vulnerabil la furtună. Singura stabilitate pe care o aveţi în aer este ceea pe care o pot furniza motoarele.

Lui Aaron nu-i plăcea. Artful Dodger era cea mai bună protecţie posibilă. În condiţii normale. Nu putea uita modul în care unităţile regrav se apropiaseră de limită în timp ce-i aduceau în jos spre câmpul de forţă al domului bazei, şi aceea fusese o ţintă mare.

– Cum călătoresc echipele voastre? întrebă el.

– Cu crawlere de sol. Cântăresc trei tone fiecare şi se deplasează pe şenile. Nu sunt rapide, dar te poţi bizui pe ele.

– Putem împrumuta unul? Trebuie să existe unele pe care nu le folosiţi. Ai spus că personalul a fost mult mai numeros aici, la un moment dat. Unul vechi ar fi de-ajuns.

– Uite ce-i. Serios. Chiar nu e aici.

– Semnăm orice document legal doreşti, spuse Corrie-Lyn. Te rog! Dă-mi această ultimă şansă.

– Am peste douăzeci de echipe afară. Jumătate dintre ele nici nu sunt pe acest continent. Folosim calotele polare drept punţi pentru a ajunge la altele tectonice. V-ar lua un an pentru a ajunge la toate.

– Cel puţin putem începe. Dacă Yigo aude că mergem la toată lumea, va şti că va trebui să mă vadă în cele din urmă. Asta s-ar putea să-l determine să ne contacteze.

Purillar îşi frecă degetele agitate pe frunte.

– Asta va trebui să fie mama tuturor cererilor legale de eliberare de echipament. Nu-mi pot permite nicio reacţie potrivnică faţă de proiect.

– Am înţeles. Şi îţi mulţumesc.

După cină, Aaron şi Corrie-Lyn s-au dus la al doilea bloc pentru a inspecta crawlerul pe şenile pe care Purillar era oh-atât-de-reticent să le permită să îl folosească. Deasupra lor, luminile aeriene se diminuau până la intensitatea unui amurg blând. Efectul era stricat de fulgerele constante din afara câmpului de forţă.

– Deci nu se afla la cantină? întrebă Corrie-Lyn.

– Nu. Am scanat pe toată lumea din bază. Niciunul dintre ei nu are biononice. Deşi câţiva au unele îmbunătăţiri interesante. S-ar putea ca aici totul să fie pe cât de blând susţine bunul nostru director.

– Tu îi judeci întotdeauna pe toţi, nu-i aşa?

– Din contră. Nu-mi pasă ce fac unii cu alţii în intimitatea caselor lor. Trebuie doar să evaluez posibilele ameninţări.

Uşa de malmetal a garajului unsprezece rulă într-o parte pentru a le arăta crawlerul. Era o simplă formă de pană din metal, pe patru şenile joase. Caroseria era vopsită în portocaliu strălucitor, iar despicăturile ferestrelor erau ca nişte tăieturi goale, negre,