în părţile laterale. Proiectoarele de câmp de forţă erau bulbi neregulaţi situaţi pe marginile superioare împreună cu boţii de întreţinere ca nişte crabi care se agăţau de suprafaţă precum puii de marsupiale. Când Aaron interogă reţeaua vehiculului, află că avea o mare capacitate de autoreparare. O treime din compartimentele cargo erau umplute cu piese de schimb.

– Ar trebui să fim în regulă în chestia asta, îi zise el. Reţeaua îl va conduce. Nu trebuie decât să-i spunem unde vrem să mergem.

– Adică unde, mai exact? Ştii, Purillar avea dreptate. Dacă Inigo este aici, atunci ştie că îl caut. Ne-ar fi contactat. Pe mine, cel puţin.

– Oare?

– Oh, nu, spuse ea, strâmbându-se. Nu începe.

– E clar că nu-i este la fel de dor cum îţi este ţie de el. A plecat, îţi aminteşti.

– Du-te naibii! ţipă ea.

– Trebuie să accepţi asta. Am nevoie să fii funcţională.

– Funcţională, îl zeflemisi ea. Ei bine, nu sunt. Şi, dacă-l găsim, primul lucru pe care am să-l spun va fi să nu te ajute, psihopat neadaptat ce eşti!

– Nu m-am aşteptat la altceva de la tine.

Ea se încruntă, dar nu plecă. Aaron zâmbi în spatele ei.

– Dacă e aici, Pelerinajul va fi plecat de mult înainte să-l găsim, spuse ea îmbufnată.

– Nu chiar. Aminteşte-ţi că avem un avantaj care ne permite să reducem aria de căutare. Ştim că e Înalt.

– Cum ne ajută asta? Încă avea dispreţ în voce, dar se lupta cu curiozitatea acum.

– Efectul de scanare de câmp ar fi foarte util acolo, afară. Ar putea ajuta la depistarea organismelor îngropate în pământ. Eu îl pot folosi pentru a detecta anomalii de la mai multe sute de metri distanţă. E un pic mai dificil printr-o masă solidă, dar funcţia de pătrundere este capabilă să ajungă la o distanţă rezonabilă.

– Dacă e aici, are o rată de succes mai bună decât ceilalţi, spuse ea.

– Există şi alţi factori, cum ar fi obţinerea unei localizări suficient de precise a persoanei pierdute. Şi asta depinde de cât de bine a fost cercetat cazul individual. Dar, da. E o presupunere rezonabilă să spunem că echipa cu cea mai bună rată de succes este a lui Inigo.

– Există vreuna?

– Da. U-amprenta nu a trebuit nici măcar să forţeze vreun fişier. Toate sunt disponibile şi pot fi examinate. Echipa cu cea mai mare rată actuală de recuperare lucrează în provincia Olhava care se află pe acest continent, la nouă sute de kilometri sud-vest. Dacă pornim la prima oră, mâine-dimineaţă, vom ajunge acolo în patruzeci şi opt ore.

Oscar Monroe se îndrăgostise de casă din primul moment în care o văzuse. Era un cerc simplu, cu un perete de sticlă înalt care separa podeaua şi plafonul, aşezat la cinci metri de la sol pe un pilon central care conţinea o scară în spirală. Atât baza, cât şi acoperişul erau făcute dintr-o piatră artificială asemănătoare cu granitul alb, care strălucea ca zăpada pe un vârf de munte în lumina uşor albăstruie a soarelui de pe Orakum. Întinderea de pământ de afară semăna cu un mare parc istoric căzut în desuetudine, cu iarbă lânoasă acoperind cărările, şiruri de arbori ornamentali şi câteva lacuri cu o cascadă mică între ele. Erau chiar şi nişte structuri greceşti din cărămidă odihnindu-se în unghere adânci, inundate de muşchi şi liane cu flori pentru a spori imaginea de vechime. Imaginea asta era una la care mai multe zeci de boţi grădinari lucrau din greu ca să o întreţină.

Trăia acolo de nouăsprezece ani. Era o casă minunată la care să te întorci de fiecare dată la încheierea unei ture de pilotaj lipsite de stres şi de tipul de politică de rahat care mergea în tandem cu orice loc de muncă într-o corporaţie. Oscar zbura pe nave comerciale pentru liniile spaţiale naţionale prospere ale Orakumului care făceau legătura cu peste douăzeci de planete externe. Pilotajul era singura ocupaţie la care se gândise după ce fusese re-vieţuit.

Să se trezească într-o clinică fusese o surpriză dată dracului. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că îşi făcea praf hypergliderul ciocnindu-se cu unul identic pilotat de Anna Kime. Salvând Confederaţia – bun. Ucigând soţia celui mai bun prieten al lui – nu prea grozav. Fără Anna care să intervină, Wilson Kime trebuie să fi reuşit să zboare nestânjenit într-o misiune care era esenţială în Războiul Starflyer. Oscar îşi amintea momentul de dinainte de ciocnire, un moment de linişte completă. Nu se aştepta ca cineva să-i recupereze celula de memorie. Nu după mărturisirea faptului că în tinereţe fusese implicat într-un act de terorism cu motivaţii politice, în care ucisese patru sute opt oameni, o treime dintre ei fără celule de memorie, cea mai mare parte copii prea mici pentru inserţii. Faptul că nu intenţionase asta, că asasinatele acelea fuseseră o greşeală, pentru că efectiv rataseră adevărata ţintă nu ar fi trebuit să acţioneze în favoarea sa. Dar se pare că serviciul făcut Confederaţiei şi sacrificiul suprem însemnaseră ceva pentru judecător. Voia să creadă că Wilson plătise, poate, un avocat decent. Fuseseră prieteni buni.

– Cred că asta înseamnă că am câştigat, au fost primele sale cuvinte.

Chiar suna ca propria voce.

Deasupra lui, faţa unui medic tânăr îi zâmbea.

– Bine-ai revenit, domnule Yaohui! zise el.

– Spune-mi Oscar. Am fost asta mai mult decât că am fost vreodată Yaohui.

Noua lui identitate. Atunci când intrase sub acoperire pentru peste patruzeci de ani.

– Cum doriţi.

Oscar a reuşit să se sprijine pe coate. O mişcare care l-a surprins. Văzuse de mai multe ori clone re-vieţuite. Lucruri jalnice cu carne subţire întinsă peste oase şi organe care fuseseră forţate să crească la stadiul de adolescenţă, incapabile să se mişte luni la rând, timp în care îşi construiau cu greu masa musculară. Acest