Uşa de la intrare se deschise. Ea scârţâi încet. Eisenhardt privi fugar spre ea. Era tânărul care până atunci aşteptase afară în staţia de autobuz şi care acum se îndrepta transpirat şi prăfuit spre tejghea. Părea nesigur, precum este cineva care călătoreşte pentru prima dată singur.

— Nu există nici o urmă de dovadă că bărbatul din înregistrare este într-adevăr Isus, spuse Eisenhardt cu jumătate de gură către Stephen, pentru a încheia discuţia pe această temă, cel puţin temporar, atâta timp cât nu erau singuri.

Stephen înclină doar din cap, de parcă era complet neimportant, şi se îndreptă spre tânărul care privea timid în jur.

— Cu ce vă pot servi?

— Âăă, făcu acesta. Privirea sa alerga încolo şi încoace, căuta peste tejghea sau la perete liste cu preţuri, dar nu găsi nici una.

— O cafea, vă rog.

— O cafea. Vine imediat.

Eisenhardt urmări cum Stephen puse pe o farfurioară o ceaşcă, împreună cu un şerveţel, introducând-o sub automatul de cafea şi cum apăsă pe un buton verde, luminos. În timp ce automatul fierbea cafeaua, adăugă o linguriţă şi un pacheţel de frişca, împreună cu un cub de zahăr împachetat. Discuţia pe care o purtaseră până atunci nu părea să-l irite deloc.

— Poftiţi o cafea, vă rog. Face unu douăzeci.

— Mulţumesc.

Tânărul îşi dădu părul transpirat de pe faţă şi numără banii din buzunarul său de blugi, pe tejghea. Stephen încasă banii mulţumind şi bătu suma la casă.

— Nu are nici o importanţă, înţelegeţi? se adresă el din nou lui Eisenhardt. Audienţa nu părea să-l deranjeze în mod special. Dacă e Isus sau Buddha, sau cineva de care nu am auzit niciodată - eu văd în el ce poate deveni viaţa. Că nu este necesar să cucereşti ceva. Că nu suntem pe lumea asta pentru a-i întrece pe ceilalţi sau pentru a ne scoate ochii unul altuia şi să câştigăm în toate întrecerile. Nu e nici o diferenţă dacă pierdem sau câştigăm, nu cu adevărat, vreau să spun. Înainte credeam că în viaţă trebuie să câştigi un premiu. La figurat, desigur. Nu eram conştient de asta, dar, privind înapoi, am înţeles că aşa credeam. Era atitudinea aceea în care spui: „Dacă o să...” Dacă o să posed un milion de dolari, atunci... Dacă devin faimos, atunci... Mereu atunci, atunci, atunci. Credeam că, dacă aş fi câştigat cursa care trebuie, atunci viaţa mea s-ar fi transformat în altceva decât cea care era - în viaţă adevărată. Atunci aveam să încep adevărata viaţă. Dar indiferent câte curse câştigam, nu obţineam niciodată premiul. Acel „atunci” nu se petrecea niciodată. Şi de aceea alergam din ce în ce mai departe, îmi puneam ţeluri tot mai înalte. Când am început cursa cu John Kaun, eram în realitate disperat că realizasem atât de multe, dar transformarea nu venise. Se uită la el. Cunoaşteţi şi dumneavoastră acest sentiment? Eu îmi imaginez că aceasta ar putea fi ceea ce-l mână pe un scriitor, credinţa că odată ce a scris cartea sa de căpătâi, totul va fi altfel.

— Nu, mârâi Eisenhardt. Eu scriu pentru că-mi face plăcere.

Nu părea că ar auzi.

— Când am văzut înregistrarea, am înţeles că aceasta aici este deja viaţa adevărată. Că a fost tot timpul. Eram doar incapabil să o percep, să mă bucur de ce aveam. Viaţa, viaţa adevărată şi reală, avea deja loc şi eu o trecusem tot timpul cu vederea pentru că eram prea ocupat. Dar trebuia mai întâi să văd pe cineva care era capabil să guste cu adevărat momentul prezent, cu toate simţurile şi cu toată dăruirea, înainte să pot pricepe aceasta.

— Mda, făcu Eisenhardt reţinut. Acesta este un aforism vechi al înţelepciunii, dacă nu mă înşel.

Stephen luă o cârpă de uscat vasele şi-o azvârli cu un oftat, cu putere, peste umăr.

— Nu pot să exprim în cuvinte ce simt. Dumneavoastră, ca scriitor, probabil că aţi putea.

— Dar eu nu văd ceea ce vedeţi dumneavoastră.

— Păcat!

El şi Judith îşi făcură semn cu capul, doi cunoscători, care-l compătimeau pe cel ignorant.

Scriitorul nu putuse niciodată să sufere această aroganţă a celor evlavioşi. Dacă nu ar fi fost o a treia persoană la tejghea, atunci ar fi... Se ridică, îşi întinse spatele încordat şi se gândi dacă era cazul să rămână o noapte aici. Cu siguranţă că aceasta însemna că trebuia să suporte o seară de misionariat zelos.

— E ceva în neregulă cu cafeaua? se interesă Stephen la tânărul cu părul blond, care stătea cu capul lăsat peste ceaşca de cafea, amestecând-o neîntrerupt.

— Cum? ridică speriat capul. Nu, totul e bine. Nici o problemă.

— V-am întrebat, pentru că amestecaţi tot timpul în ea, fără să beţi nimic.

— Nu, doar că... Nu e legat de cafea. Mulţumesc.

O expresie dureroasă trecu peste faţa sa. Ca pentru a demonstra că nu era nimic rău cu cafeaua, luă o înghiţitură mare.

Stephen se opri, îl privi pur şi simplu şi nu zise nimic.

— Mama şi tatăl meu au murit, spuse tânărul în sfârşit, uitându-se cu ochi opaci în gol. Într-un accident de maşină. Anul trecut. Şi acum patru săptămâni m-a părăsit prietena. E, ăă... destul de greu.

— Îmi pare rău să aud aşa ceva.

— Am auzit, ăăă, înainte, un pic din ce aţi discutat despre sensul vieţii. Îşi trecu cu mâna prin păr, pentru a îndepărta o şuviţă rebelă, ce-i cădea mereu pe faţă. Atunci mi-am amintit iarăşi totul.

— Mmm. Stephen luă prosopul de uscat vase de pe umăr şi începu să şteargă tejgheaua perfect curată.

— Îmi pare rău că am tras cu urechea. Nu am intenţionat asta.

— E în regulă.

— Cafeaua chiar are un gust deosebit.

— Mulţumesc. Stephen ezită un pic, îi aruncă lui Eisenhardt o privire cu coada ochiului şi şterse mai departe toată suprafaţa şi robinetele. Aş putea să vă arăt ceva. Un film care poate o să vă ajute.

Aşa funcţiona deci chestia asta. Eisenhardt avu impresia că vede o umbră de neîncredere sclipind în ochii tânărului. O neîncredere pe care el o considera sănătoasă.

Tânărul reuşi să zâmbească curajos şi clătină din cap.

— Mulţumesc. Dar trebuie să merg mai departe spre L.A. cu următorul Greyhound.

— Astă-seară mai trece unul.

— Atunci îmi pierd avionul.

— Aha. Stephen ridică apoi cârpa, o despături pentru a o împături altfel şi şterse mai departe. Şi încotro vă îndreptaţi?

— Spre