podea. Mă aplec şi îmi lipesc buzele de rană. Şterg sângele cu limba. Închid ochii şi îi savurez gustul. Îl tin în gură, apoi îl înghit. Îmi alunecă uşor pe gâtul uscat. În acel moment îmi dau seama cât de mult mi-am dorit acest sânge. Inima mea e într-o lume cumplit de îndepărtată, însă, în acelaşi timp, trupul meu este aici. Sunt ca o fantomă vie. Îmi vine chiar să îi sug tot sângele, dar nu pot să fac asta. Îmi dezlipesc buzele de pe braţul ei şi o privesc.

  — Adio, Kafka Tamura! Întoarce-te de unde ai venit şi trăieşte mai departe!

  — Doamna Saeki?

  — Da?

  — Nu prea înţeleg ce înseamnă să trăiesc.

  Îşi desprinde mâinile din jurul meu şi mă priveşte, întinde mâna şi îmi apasă buzele cu degetul.

  — Priveşte tabloul, şopteşte ea. Priveşte-l mereu, aşa cum am făcut şi eu.

  Pleacă. Deschide uşa şi iese fără să se uite înapoi, apoi o închide. Eu rămân lângă fereastră şi o petrec cu privirea.

  Dispare repede în umbra unei clădiri. Sprijinit de pervaz, continuu să privesc locul în care a dispărut. Poate a uitat să-mi spună ceva şi se întoarce. Însă doamna Saeki nu se întoarce. În urmă rămâne doar absenţa ei, ca un gol.

  Albina se trezeşte, zumzăie o vreme în jurul meu, apoi dispare dintr-odată pe fereastră. Soarele continuă să strălucească. Mă întorc la masă şi mă aşez pe scaun. În ceaşca ei a mai rămas puţin ceai. O las acolo, fără să o ating. Parcă ar fi metafora unor amintiri care în curând vor fi uitate.

  Scot tricoul de pe mine şi mă îmbrac cu cel transpirat, de dinainte. Iau ceasul oprit şi mi-l pun la mână. Îmi pun pe cap şapca de la Oshima, cu cozorocul la spate, şi ochelarii cu lentile bleu. Trag pe mine o cămaşă cu mânecă lungă. Mă duc în bucătărie, umplu un pahar cu apă de la robinet şi îl dau pe gât dintr-o suflare. Las paharul în chiuvetă, mă întorc şi arunc o privire de jur-împrejur. Masa şi scaunele.

  Scaunul pe care a stat fata, scaunul pe care a stat doamna Saeki. Pe masă sunt ceştile de ceai. Închid ochii şi trag o dată aer în piept. Răspunsul îl ştii deja.

  Deschid uşa şi ies din casă. Închid uşa. Cobor scările.

  Umbra mea se proiectează clar pe pământ. Pare agăţată de picioarele mele. Soarele încă e sus pe cer.

  La intrarea în pădure mă aşteaptă cei doi soldaţi, sprijiniţi de un trunchi de copac. Nu mă întreabă nimic când mă văd. Par că ştiu deja ce gândesc. Au puştile la spate.

  Soldatul cel înalt mestecă un fir de iarbă.

  — Intrarea e încă deschisă, spune el, cu firul de iarbă tot în gură. Cel puţin mai devreme încă mai era.

  — Te deranjează dacă mergem la acelaşi pas? Mă întreabă celălalt. Poţi să te ţii după noi?

  — Da, nici o problemă.

  — Că nici tu nu vrei să ajungi acolo şi să o găseşti închisă, spune cel înalt.

  — Ar însemna că ai bătut drumul de pomană, adaugă celălalt.

  — Da.

  — N-ai nici o îndoială că vrei să pleci de aici? Mă întreabă cel înalt.

  — Niciuna.

  — Atunci, să ne grăbim!

  — Ai face bine să nu te uiţi înapoi, spune cel solid.

  — Da, aşa ar fi bine, întăreşte celălalt.

  Pornim din nou prin pădure.

  Însă în timp ce urcăm panta, privirea tot îmi alunecă o dată înapoi. Soldaţii mi-au spus să nu fac asta, dar nu m-am putut abţine. Era ultimul punct din care se putea vedea oraşul. Dincolo de el, se înălţa zidul de copaci şi lumea aceea dispărea din faţa mea pentru totdeauna.

  Pe străzi nu e nici ţipenie de om. Pârâul limpede traversează depresiunea, de-a lungul drumurilor sunt împrăştiate micile clădiri, iar stâlpii de curent, înşiraţi la intervale egale, proiectează pe pământ o umbră densă. Preţ de o clipă, rămân pironit locului. Trebuie să mă întorc acolo, orice ar fi. Să stau acolo măcar până la asfinţit. Când se înserează, vine fata cu traista pe umăr. Dacă am nevoie de ea, e lângă mine. Pieptul mi se înfierbântă şi o forţă puternică mă trage înapoi ca un magnet. Îmi simt picioarele de plumb şi nu pot să mişc. Dacă plec mai departe, nu o voi mai revedea niciodată. Rămân pe loc. Am pierdut noţiunea timpului. Dau să îi strig pe soldaţii care merg înaintea mea, să le spun că mă întorc, că rămân acolo. Dar nu spun nimic.

  Cuvintele au rămas fără viaţă.

  Sunt prins între două neanturi. Nu mai pot să discern ce e corect şi ce nu. Nu mai ştiu nici ce vreau. Sunt singur, în mijlocul unei furtuni violente de nisip. Nu-mi mai văd nici propriile-mi mâini. Nu pot să merg în nici o direcţie. Nisipul alb, ca oasele fărâmate, mă împresoară în întregime. Dar o aud pe doamna Saeki vorbindu-mi. „Şi totuşi trebuie să te întorci”, îmi spune ea. „Asta vreau eu. Să fii acolo.”

  Vraja se destramă, iar eu îmi revin. Prin vene începe să-mi curgă din nou sânge fierbinte, cel primit de la ea.

  Ultimele picături. În clipa următoare, m-am întors şi îi urmez pe soldaţi. Cotesc şi micuţa lume dintre munţi dispare, înghiţită în valea dintre vise. Mai departe mă concentrez doar să răzbat prin pădure, să nu pierd poteca. Să nu mă abat de la drum. Asta e cel mai important.

  Intrarea e încă deschisă. Mai e vreme până la asfinţit.

  Le mulţumesc celor doi soldaţi. Aceştia îşi lasă puştile şi se aşază din nou pe piatra mare şi plată. Cel înalt ia un fir de iarbă în gură. Nu gâfâie deloc.

  — Să nu uiţi de baionete, îmi spune cel înalt. Dacă îţi înjunghii inamicul, trebuie să o mişti în toate părţile, ca