– Ei, ia spune, Moromete, zise Matei. Spune, mă, fir-ar să fie ea a dracului de situaţie, că eu credeam că dacă am îmbătrânit o să aibă grijă feciorii de mine şi n-o să fac altceva decât să umblu de colo până colo şi să beau tutun. Nu ne lasă, mă, să trăim, iar ăştia tinerii te uiţi la ei şi vezi după ochii lor că nu înţeleg nimic. Bă, zic, pământul, ce faceţi? Ce să facem? zice. Cum ce, vi-l ia, orbilor, voi nu vedeţi?

– Până în ultima clipă, Matei, până la cea din urmă suflare trebuie să te zbaţi şi să dai din mâini, zise Moromete. Şi cine nu-şi dă seama de asta e şi el un orb. Asta e! Şi mie în loc să-mi pară bine, nouă la toţi, să ne pară bine că băieţi ca Niculae al meu sunt acolo şi feresc lumea de rele, atât cât se poate, cât e omeneşte posibil, ne apucăm să-i judecăm că de ce n-au făcut şi n-au dres. Parcă ar fi ei vinovaţi şi ar fi adus ei vântul care trece uite-aşa dintr-o parte a lumii spre alta, care îşi vedea de treburile ei cum îşi vede omul de-ale lui pe cer senin. Eu am stat cu el de vorbă. El are credinţa asta, că lumea, aşa cum era ea când a deschis ochii pe pământ, nu e bună, şi trebuie schimbată. El n-a văzut, săracul, că lumea asta am fost eu, eu l-am oprit să mai meargă la şcoală, mi-a luat Dumnezeu minţile, am crezut că o să-mi aduc băieţii îndărăt şi am strâns bani, n-am mai putut să-l ţin. N-am reuşit, cu toate că m-am străduit, ştiam că o să fie rău de ei trei, un părinte ştie şi uite că unul muri pe pământ străin aruncat într-o fântână şi altul e bolnav de oftică, din ambiţie. S-a ţinut de la mâncare să nu cheltuie, să-şi ridice casă în Bucureşti ca să-mi arate el mie, prăpăditul, că şi el e om şi a avut dreptate să plece de-acasă. Că îl năpăstuiam eu. Am ştiut dinainte ce era în mintea lui, înainte chiar să-i vie lui gândul şi m-am speriat, Matei, şi am început să muncesc pe brânci şi să alerg de la munte la baltă, ştiţi şi voi că am mers împreună, mai mult decât am alergat eu toată viaţa (să nu-mi omor caii, mergeam, vă mai aduceţi aminte, cu mâna pe loitră, prin ploaie şi zloată şi nu mă urcam deasupra în căruţă decât când îmi dădeam seama că-mi amorţesc picioarele şi nu le mai simt). Şi m-am dus la ei cu chimirul plin de bani şi cu un pogon de pământ cumpărat la loc. N-au vrut, Matei, n-au vrut, Giugudel, n-au vrut, Costache. N-au vrut, mă, să se întoarcă îndărăt! Şi acuma numai de Achim aud că e bine sănătos, dar mare scofală n-a făcut nici el pe-acolo. Puteam eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, aşa şi pe dincolo, mi se prăpădesc băieţii pe la Bucureşti, au ajuns măturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te ţin mai departe la şcoală, ai trei clase secundare, intră şi tu când te-i face mai mare funcţionar pe undeva. Degeaba i-aş fi spus eu, că n-ar fi înţeles. El o ştia pe-a lui. Şi după ce se termină războiul, îl prinse vântu ăsta... S-a dus fiindcă l-a chemat unul care avea el ceva în cap... Dar el era un copil, şi vii tu să-i ceri lui să îndrepte el, un băieţaş fără ştiinţa lumii, ce fac rău ăilalţi, pe care nu i-a ales el şi nu i-a făcut el mari... Că trebuia să-şi fi dat singur demisia şi să fi plecat, am auzit pe unii spunând. Hm! Şi ce-ar fi făcut? L-ar fi dat afară din partid şi ce-ar fi ieşit de-aici? Nimic. Pe câtă vreme stând acolo, putea opri, atât cât putea, mâna prostului, să nu ajungă să umble el cu ea peste toate câte lucruri bune au mai rămas pe lumea asta, şi să le strice. Şi uite că acum nu mai e. E adevărat, Giugudel, de unde ştii?

– E adevărat, absolut, răspunse Giugudel. L-au scos de-acolo.

– Ei, uite, să mai vie Nae Cismaru, sau alt prost care se crede mai deştept decât alţii, care nu mai poate de bine şi vrea ca toată lumea să-i aducă lui toate avantajele la nas, şi să zică, he, păi Niculae ăsta al lui Moromete cum putea el să admită să se întâmple pe arie ce s-a întâmplat? Poftim, acuma nu mai e, de ce nu se duce el în locul lui să îndrepte lucrurile? E lesne să stai la tine acasă şi să pretinzi altora să facă şi să dreagă. Şi tu ce să faci? Măcar dacă ai fi o minte cinstită şi ai recunoaşte că nu te pricepi la politică, sau ai altă credinţă, şi că prin urmare orice ar fi făcut Niculae ţie nu ţi-ar fi plăcut fiindcă de fapt toată credinţa lui ţie ţi se pare greşită. Ei, nu mai spune! Şi a ta care e? Dacă o ai, pune-ţi pielea la bătaie pentru ea, nu pretinde doar altora să renunţe la a lor.

– Cine zicea? întrebă Matei.

– Cine să zică? Bâznae! Mie îmi pare bine, repetă Moromete, chit că ai dreptate, Matei, ani de zile ne-a mai ferit şi pe noi de una şi de alta. Dar îmi pare rău că băiatul o să sufere. Ţi-nchipui! E tânăr şi ce-o să facă el pe de margine, cu credinţa în el! Că mă apucai să spun. De mii de ori m-aşi fi considerat în faţa lui vinovat, decât să-l văd că începe să creadă în lucruri pe care nu le cunoaşte şi că vrea el să strice nişte rosturi care nu ele sunt de vină că a fost lovit şi n-a putut să-şi urmeze soarta. Eu, părintele lui, sunt vinovat, eu, nu altcineva, îmi scot pălăria