şi stau în faţa ta cu capul plecat, tu trebuia sa fii acuma învăţător, sau şi mai bine, profesor mare. E vina mea că ţi-am stricat viaţa. Credeţi că nu i-am zis? A râs, ştiţi cum râde el, lasă că ştiu eu, zice, vreai să iai pe umerii tăi păcatele lumii în care ai trăit! Ei! Mai zi ceva!... Să sperăm, reluă în cele din urmă cu glas ferm, că o să se întoarcă negreşit la ce i-a plăcut lui de când îl ştiu eu: cartea! Şi o să se pună cu brâncile să înveţe şi să ajungă ce-a vrut să ajungă de mic. Altă cale nici nu are! E tânăr!

– Şi ce facem noi acum, Moromete? zise Costache. Aşa e, Niculae o să-şi găsească el drumul pierdut, dar noi ce facem? Stăm aşa, să ne ia bucatele din pod? Ce-ar fi să mergem toţi la Vasile şi să vorbim cu el?

– Bucatele n-ar fi nimic, zise Moromete. Îţi ia o parte, două părţi îţi mai rămân, şi să vă spun un lucru, n-o să credeţi cum nu l-am crezut nici eu, dar pe urmă m-am gândit că n-are nici un rost să mă mintă el chiar pe mine, Niculae. Domnule, preţul pe care îl plăteşte sfatul per kilogram de grâu sau de carne, ăsta e preţul de pe tot globul, nu-ţi dă mai puţin, cum cred unii. Atât că nu te lasă să-l vinzi pe piaţă la preţul tău... S-a schimbat situaţia când preţul grâului pentru toată Europa se stabilea aici la noi la Brăila şi erea leul cât roata carului. Pe mine chestia asta cu cotele mă lasă absolut rece, chit că alţii umblă cu gura căscată prin pieţele Bucureştiului şi-ar vrea cu un sac de zarzavat să cumpere un aparat de radio. Mie mult mai rea mi se pare ideea că Vasile nu din capul lui i-a spus şefului de post să ne ameninţe. De-aia eu zic că nici nu trebuie vorbit cu Vasile.

– Dar cu cine? se răsti Matei, care se vedea cât de colo că istoria cu preţul mondial al grâului în ceea ce îl privea nu numai că nu-i plăcuse, dar i se păruse o bazaconie.

Moromete trase adânc din ţigare, se posomori şi începu să-i contemple fumul albastru care ieşea din ea pe la ambele capete.

– Vasile, zise Moromete, e greu să stai de vorbă cu el, el ştie una şi bună, că trebuie să se aleagă praful de tot ce-a însemnat cât de cât ceva în satu ăsta, şi aşa o să şi facă, să ţineţi minte de la mine.

– Cu cine, atunci, Moromete, să vorbim? zise Costache.

– De pildă cu Isosică!

Costache se îndoi:

– Crezi tu că ăsta a făcut cuiva vreodată un bine?

– A făcut, afirmă Moromete, prin faptul că n-a făcut rău! E o chestiune aici: de ce l-a ajutat el pe Vasile ăsta să ajungă el preşedinte, şi nu l-a apărat pe Plotoagă, care faţă de Vasile era un om de înţeles, cu toate că mai striga şi el, hă, bă! Eu l-aşi întreba!

– Vreai tu să vorbeşti cu el!? se miră cu însufleţire Costache. Vorbeşte, Moromete: îndărăt ce mi-au luat n-or să-mi mai dea ei, dar să nu vie să-mi mai ia!

Temerea asta a lui Costache însemna că atât cât îi mai rămăsese în podul lui era departe de a mai înceta să mai fie o ispită pentru colectorii care cutreierau încă pe uliţe.

– Aşa e, reluă Moromete, şi o să mai mă gândesc eu ce trebuie făcut, n-o să mă doară gura să vorbesc şi cu Vasile ăsta, fiindcă l-aţi văzut, venea şi el pe la noi şi sunt curios să ştiu ce-o să zică când o să-i spun: mă, Vasile, şi aici glasul lui Moromete avea iar acele subţirimi şi grosimi de odinioară când citea ziarul în poiana fierăriei lui Iocan, întrucât prin faptul că nişte oameni se adună pe pridvorul unuia sau altuia constituie un pericol pentru regimul care ne-a scăpat de robia facistă? Ai văzut şi tu! Nu cădea nici guvernul din vorbele noastre şi nici pe tine nu te-am împiedicat să ajungi preşedinte. Bravo! Vezi-ţi de drumul tău, dacă crezi că e chiar drept să distrugi agoniseala altuia şi la ce folos s-ar ajunge, dar nu te lua după ce ţi se cere să faci, zi şi tu că ai făcut şi că toată lumea de la mic la mare laudă guvernul, şi o să stai mulţi ani în fruntea satului. Da, exclamă Moromete, dar eu mă tem de altceva!

Şi se ridică de pe pridvor acuma pe deplin senin şi cu expresia aceea de tinereţe revenindu-i pe deplin în privire. Avea în luminile ochilor luciri care erau parcă reflexe îndepărtate ale unor teritorii care nu se vedeau, începu să coboare scările pridvorului şi o luă încet spre grădină lăsându-şi, fără să le spună cât lipseşte, musafirii singuri. Întârzie destul de mult şi când reveni uşui foarte grijuliu un cocoş, care mânca mălaiul unei cloşti cu pui întârziaţi. Apropiindu-se de pridvor, nu urcă, rămase la distanţă şi începu să se uite stăruitor peste drum.

Foştii liberali poate că înţeleseră că trebuie să plece, dar cum să plece tocmai acum?

– Hai, bă, Moromete, vino încoace şi spune-ne! se răsti Matei exprimând pe faţă nerăbdarea tuturor.

Moromete se smulse parcă cu greu din contemplarea a ceea ce văzuse el că se întâmplă pe drum şi urcă în sfârşit în pridvor.

– Mă, urât tată a mai avut şi băiatu ăsta al lui Stancu Tumbii, zise el pe deplin detaşat de tot ceea ce vorbise mai înainte. Are un ochi care parcă îi cade în gură.

Matei trase, de enervat ce era, o înjurătură. Nu-i ardea lui acuma de al lui Stancu Tumbii şi de poziţia ochilor lui.

– Mă tem de altceva, zise în sfârşit Moromete, dar parcă uimit de cuvinte de a căror importanţă părea chiar covârşit. Când lucrurile pornesc de se dau de-a rostogolul la vale, ele nu se liniştesc până nu ajung jos şi n-au unde se mai rostogoli. Ce putem noi împiedica? Lumea asta se ţine bine pe