– Hai, bă Moromete, vorbeşte cu ei, măcar vezi ce zic, nu da îndărăt, că am vorbi noi, dar tu ştii mai bine de la Niculae cum să-i iai, zise-Matei.

– Aşa e, întări şi Giugudel.

Dar Moromete, cu fruntea plecată, răsucindu-şi o nouă ţigare, nu dădea nici un semn că le auzea îndemnurile. Şi nu spuse nimic nici în minutele care urmară. Tăcea şi fuma. Vedea ceva înainte? Se gândea?

– Hai, bă, să plecăm, că se face noapte, zise atunci Costache ridicându-se pe neaşteptate, ca şi când şi-ar fi adus aminte că în tot acest timp cât a stat aici, a uitat de ceva foarte important.

Începură toţi să coboare scările şi o luară repede spre poartă, fără să se mai uite în urmă şi fără să se aştepte unii pe alţii.

II

Când Costache spusese „hai să plecăm că se face noapte”, ăsta era un fel de a vorbi: soarele era încă sus. Nu mai aveau însă treabă acolo, s-ar fi scurs vremea de pomană dacă mai stăteau. Mai mult nu aveau ce afla de la Moromete în acea zi.

Soarele abia trecuse de vârfurile salcâmilor. Era o după-amiază de septembrie, cu lumină multă ca şi în plină vară, dar cu căldură mai puţină. Moromete plecă de-acasă îndată ce prietenii săi se îndepărtară.

Se duse direct la Isosică. Noul responsabil al morii, care izbutise, după cât se pare, fără „Operaţiunea Cotigeoaia” să pună mâna pe acest post, stătea în biroul acela care semăna de departe cu o gheretă, şi din care condusese măcinatul, până acum câteva săptămâni, Adam Fântână, curăţat... Aceleaşi hârtii făcute varză îi dădeau acuma de furcă şi lui Isosică. Le lăsă însă aşa cum erau de îndată ce îl zări pe omul care intrase peste el şi îşi dădu seama cine e. Îşi ascundea însă bine, ca de obicei, şi mirarea şi curiozitatea în fumul de tutun care îi urca pe dinaintea ochilor din ţigara pe care o ţinea în felul acela al lui, atât de gânditor şi grijuliu, între degete. Se uita însă direct, în tăcere deplină, la Moromete, neajutându-l cu nimic să intre în vorbă, neinvitându-l să ia loc, neîntrebându-l nimic.

– Şi mâine-poimâine, zise Moromete simplu, aşezându-se pe banca de lemn alb, când Vasile o să te dea şi pe tine la o parte şi n-o să mai fii nimic, ce-o să te faci, Isosică?

Nici nu se uita la el, îşi încreţise fruntea şi scruta îngrijorat podeaua, ca şi când Isosică ar fi fost fiul său cel mare, Paraschiv, a cărui soartă nu înceta să-l îndurereze. Contempla acest viitor nesigur şi plin de ameninţări, la care se referise, îşi duse mâna la flanelă învăluindu-se parcă în tăcere şi începu să-şi răsucească şi el o ţigare. Isosică nu-l pândise, dar îi dădu când ţigara fu gata, peste masă, să aprindă.

– Ce s-a întâmplat, nea Ilie? zise în sfârşit Isosică la fel de îngrijorat parcă de soarta omului care venise la el, ca şi când ar fi fost taică-său.

„Şi când te gândeşti că ăsta o fi făcut raportul că Niculae l-ar fi înecat pe nenorocitul ăla de Gheorghe, gândi Moromete senin. Dacă l-aşi întreba ar beli ochii la mine că nu e adevărat şi mi-ar spune pe altul...”

– Niculae al meu, domnule, mai bine pune mâna pe plug sau încalică pe-un tractor şi ară pământul (care trebuie arat orice-ar fi!) decât să-şi zâmbească fasolele cum făcea Bâznae când stătea de vorbă cu al lui Pretorian ca să arate că ei doi sunt prieteni. Noroc că ăla nici nu se uita la el, cu toate că mare brânză nu era nici de capul lui.

– Îl bag în... mă-sii şi pe Bâznae şi pe Pretorian, zise Isosică devenind şi el gânditor.

Şi nu mai adăugă nimic. Era adică de aceeaşi părere cu ceea ce spusese, dar şi cu ceea ce nu spusese Moromete.

– Şi atunci, zise Moromete, poţi să-mi spui de ce te-ai speriat tu şi te-ai dus acasă la Vasile să-l ajuţi să ajungă preşedinte?

„Dacă gândeşti ca mine şi în general ca noi, ăştia, oameni mai în etate, se înţelegea din glasul lui, poţi să spui cum ai putut să faci o astfel de prostie, care o să te coste, cât o să ne coste şi pe noi, adică ceea ce ştii şi singur ce ameninţări ne trimete Vasile, dacă nu şi mai mult, dat fiind că tu eşti om tânăr şi ai alte ambiţii?”

– Cum să nu, zise Isosică.

– Ei, de ce? Sunt curios.

– S-au încârligat două lucruri, nea Ilie, zise Isosică.

Şi se apucă şi trase cu atâta precauţie şi atât de îndelung din ţigare, încât după ce o luă de la buze şi începu pe îndelete să povestească, minute în şir el vorbi cu fum în gură, care parcă nu se mai termina.

– Primul lucru, zise el, şi apoi tăcu.

Se întreba poate dacă să spună sau nu ceea ce se aştepta de la el. Se hotărî: trebuia spus, din moment ce toată lumea putea gândi că ar fi făcut, prin urmare, o prostie, aşa cum o dovedea venirea aici la el a acestui om atât de respectat.

– Pe Vasile ăsta, începu el, eu l-am împiedicat cât am putut să nu iasă din curtea lui, dar el s-a dat la fund ca raţa şi când a scos capul deasupra, a ieşit departe. Nu-ţi spun ce cred eu, îţi spun ce e. Aşi fi luptat cu Vasile dacă ar fi fost numai atât. Dar mult n-aşi fi luptat, fiindcă nu l-aşi mai fi putut împiedica şi aici se încârligă prima situaţie cu a doua.

– Care ar fi prima? zise Moromete.

– Nu ţi-a spus-o Niculae?

– Nicidecum.

– Niculae e vinovat de ridicarea lui Vasile.

– Ei, nu mai spune, exclamă Moromete parcă răpit de această ipoteză.

– Ai să vezi, şi dacă nu mă crezi, gândeşte-te, adu-ţi aminte. La începutul campaniei o fată de la U.T.M., secretara raionului cu tineretul, l-a căutat pe Niculae pe câmp şi a încercat să-l convingă să-l sprijine pe Vasile în intenţia lui de