auzise pe cineva de la Biroul pentru perfecţionarea tranzacţiilor comerciale vorbind despre acest gen de escrocherie. Respectiva persoană susţinea că toţi cei care văd în cartierul lor vreun invalid încercând să vândă abonamente la reviste trebuie să cheme neîntârziat poliţia.

Billy se uită de-a lungul străzii şi văzu un automobil nou-nouţ, Buick Riviera, parcat cu câteva case mai jos. În maşină aştepta un bărbat, şi Billy socoti, pe bună dreptate, că era vorba de individul pentru care lucrau cei doi invalizi. Privind îndelung pe cei doi invalizi şi pe şeful lor, Billy continuă să plângă. Soneria de la intrare suna de mama focului.

Billy închise ochii şi îi deschise din nou. Tot mai plângea, dar acum se afla din nou în Luxemburg. Mărşăluia alături de-o mulţime de alţi prizonieri. Vântul iernii îi umplea ochii de lacrimi.

De când fusese aruncat în tufe de dragul acelei poze, Billy începu să vadă focul Sfântului Elmo, un fel de nimb electronic în jurul capetelor camarazilor şi paznicilor săi, dar şi în vârful copacilor şi pe acoperişurile caselor din Luxemburg. Era ceva minunat.

Billy mărşăluia cu mâinile puse pe creştetul capului, la fel ca toţi ceilalţi americani. Mergea şchiopătând. La un moment dat, din întâmplare, se izbi de Roland Weary.

- Pardon, se scuză el.

Şi ochii lui Weary erau plini de lacrimi. Weary plângea din cauza durerilor insuportabile de picioare: saboţii de lemn îi transformaseră picioarele în nişte caltaboşi cu sânge.

La fiecare răspântie de drum, grupului din care făcea parte Billy i se alăturau mereu alţi americani cu mâinile pe creştetele capetelor aureolate. Billy surise pentru ei toţi. Coborau ca apele, în jos pe coasta dealului, până când, în cele din urmă, se revărsară într-o şosea principală care trecea prin fundul unei văi. Prin această vale curgea acum un adevărat Mississippi de americani înfrânţi şi umiliţi. Zeci de mii de americani cu mâinile împreunate pe creştetele capetelor mergeau spre est, tîr-şîindu-şi cu greu picioarele, oftând şi gemând.

Billy şi grupul său se pierdură şi ei în fluviul umilinţei, iar soarele amurgului îşi făcu apariţia din spatele norilor. Americanii nu erau singurii de pe drum. În sens invers, spre vest, banda şoselei duduia şi fierbea de iureşul vehiculelor care duceau pe front trupe germane de rezervă; oameni brutali, arţăgoşi, cu feţe arse de vânt. Dinţii lor semănau cu clapele de pian.

Toţi erau împodobiţi cu benzi de mitralieră, fumau trabucuri şi trăgeau tare la măsea. Înfulecau hulpavi din tot felul de cârnaţi şi cântăreau în palmele bătătorite câte o grenadă.

Un soldat în negru, beat criţă, ieşise la un picnic de unul singur pe acoperişul unui tanc. El, eroul, putea să-i scuipe pe americani. Flegma lui se opri direct pe umărul lui Roland Weary, dându-i lui Weary o fourragere formată din muci, cârnaţi, tutun şi rachiu.

Pentru Billy după-amiaza aceea a fost de-a dreptul palpitantă. Erau atâtea de văzut -obstacole antitanc din colţi de beton, tot felul de arme ucigătoare, cadavre cu picioarele goale, galbene ca fildeşul, cu pete vineţii. Aşa merg lucrurile.

Înaintând şontâc-şontâc, Billy se lumină de un zâmbet tandru în faţa unei case cu ziduri de un albastru strălucitor, ciuruite de rafalele mitralierelor. În pragul uşii strâmbe stătea un colonel neamţ. Alături de el era o târfă nefardată.

Billy se clătină din nou izbindu-se de umărul lui Weary şi Weary răcni hohotind:

- Mergi ca lumea! Mergi ca lumea!

Acum tocmai urcau o pantă lină. Odată ajunşi în vârf, nu mai erau în Luxemburg. Erau în Germania.

La graniţă fusese instalat un aparat de filmat- pentru a imortaliza pe peliculă fantastica victorie. Când Billy şi Weary trecură pe lângă aparat, doi civili în haine de blană stăteau sprijiniţi de el. Se scurseseră deja câteva ore bune de când se consumase tot filmul.

Unul dintre civili remarcă pentru câteva clipe figura lui Billy, după care îşi pironi din nou privirea undeva în infinit: acolo se vedea o dâră subţire de fum. Acolo se dădeau lupte. Acolo mureau oameni. Aşa merg lucrurile.

Soarele dispăru la apus, iar Billy se trezi în triajul unei gări, săltând pe loc, când pe un picior, când pe celălalt. Pe toate liniile aşteptau şiruri nesfârşite de vagoane de marfă. În ele sosiseră rezervele pentru front, iar acum tot în ele urmau să fie transportaţi prizonierii spre inima Germaniei.

Razele proiectoarelor se învălmăşeau într-un dans nebunesc.

Nemţii triaseră prizonierii după grade. Puseseră sergenţii cu sergenţii, maiorii cu maiorii şi aşa mai departe. Un grup de colonei se nimeri chiar lângă Billy. Unul dintre ei făcuse dublă pneumonie. Avea ameţeli şi febră mare. Deoarece totul în jurul lor se clătina şi se prăbuşea, el încerca să-şi păstreze echilibrul privind ţintă în ochii lui Billy.

Colonelul tuşi câteva minute în şir şi apoi îl întrebă pe Billy:

- Eşti din regimentul meu ?

Omul acesta îşi pierduse tot regimentul, cam patru mii cinci sute de suflete, dintre care de fapt cei mai mulţi erau nişte copii. Billy nu răspunse. Întrebarea n-avea nici un sens.

- În ce unitate ai fost? se interesă colonelul. Tuşea lui nu mai contenea. Ori de câte ori trăgea aer în piept, plămânii îi hârşâiau ca o pungă de hârtie cerată.

Billy nu-şi putea aminti numărul unităţii.

- Nu cumva în patru-cinci-unu?

- Ce-i asta - patru-cinci-unu? întrebă Billy. Se lăsă un moment de tăcere.

- Un regiment de infanterie, îl lămuri colonelul în cele din urmă.

- Aha! exclamă Billy Pilgrim.

Se lăsă din nou un moment lung de tăcere, timp în care colonelul murea puţin câte puţin, sufocându-se acolo, în picioare. Şi deodată, strigă ca un om gata să se înece:

- Eu sunt, băieţi! Aprigul Bob! întotdeauna îşi dorise ca soldaţii să-i zică „Aprigul Bob".

De fapt, nimeni dintre cei care îl puteau auzi acum nu era din regimentul lui, în afară de Roland Weary, dar Weary nu asculta. Lui nu-i stătea mintea decât la durerea cumplită din propriile lui picioare.

Dar colonelul îşi închipuia că se adresa pentru ultima dată trupelor sale dragi şi le spunea că nu aveau de ce să se ruşineze, că tot câmpul de luptă era plin de nemţi morţi, care ar fi dat orice să nu fi auzit în viaţa lor de unitatea patru-cinci-unu. Le spunea că după război o