Spunea toate acestea în timp ce privea ţintă în ochii lui Billy. Din cauza tâmpeniilor lui, în craniul lui Billy răsunau tot felul de ecouri.

- Domnul să vă aibă în pază, fiilor! zise el şi cuvintele acestea stârniră ecou după ecou. Iar mai apoi adăugă: Dacă se-ntâmplă să treceţi prin Cody, Wyoming, întrebaţi de Aprigul Bob!

Eu, unul, m-am dus. La fel a făcut şi vechiul meu camarad de arme, Bernard V. O'Hare.

Lui Billy Pilgrim i se făcu vânt într-un vagon de marfă încărcat până la refuz cu soldaţi. Fusese despărţit de Weary. Weary nimerise în acelaşi tren, dar în alt vagon.

La colţurile vagonului, imediat sub streaşină, erau nişte deschideri înguste pentru ventilaţie. Billy stătea lângă una dintre ele şi, deoarece se simţea înghesuit din toate părţile, ca să facă mai mult loc se ridică puţin mai sus pe o bară diagonală, care sprijinea colţul. Datorită acestui fapt ochii îi ajunseră la nivelul gurii de ventilaţie, ceea ce îi dădu posibilitatea să vadă un alt tren, cam la zece metri de al lor.

Nişte nemţi scriau pe vagoane cu cretă albastră numărul de persoane, gradul, naţionalitatea, data la care fuseseră îmbarcaţi cei din vagonul respectiv. Alţi nemţi întăreau zăvoarele de la uşile vagoanelor cu sârme, cuie şi alte resturi găsite pe marginea liniei. Billy auzi pe cineva scriind pe vagonul lor, dar nu reuşi să vadă cine anume făcea treaba asta.

Majoritatea soldaţilor din vagonul lui Billy erau foarte tineri - de-abia ajunşi la capătul copilăriei. Dar înghesuit în acelaşi colţ cu Billy se afla şi un fost vagabond de vreo patruzeci de ani.

- Am fost eu şi mai flămând decât sunt acuma, îi spuse el lui Billy. Am cunoscut şi locuri mai proaste ca ăsta. Aici nu-i chiar aşa rău.

Un om din vagonul de vizavi strigă prin ventilator că la ei tocmai murise cineva. Aşa merg lucrurile. Patru paznici îl auziră, dar vestea nu produse nici un efect asupra lor.

- Ia, ia, zise unul, dând din cap visător. Ia,ia.

Şi paznicii nu catadicsiră să deschidă vagonul unde se afla mortul. În schimb, deschiseră vagonul alăturat şi Billy Pilgrim rămase încîn-tat de cele văzute înăuntru. Era un adevărat paradis. Paznicii aveau lumină şi paturi acoperite cu o grămadă de pături şi plăpumi. Dintr-un ibric de cafea pus pe o sobiţă de fier se ridicau aburi îmbietori. Pe o masă se vedeau o sticlă de vin, o franzelă şi nişte cârnaţi. Mai erau şi patru farfurii pentru supă.

Pe pereţi atârnau poze cu castele, lacuri şi fete frumoase. Aici era casa pe roate a însoţitorilor trenului, oameni a căror treabă era invariabil aceea de a asigura paza încărcăturii transportate dintr-un loc într-altul. Cei patru se urcară în vagon şi traseră uşa după ei.

Nu după mult timp ieşiră cu toţii afară cu trabucuri în gură, satisfăcuţi, discutând molcom în registrul de jos al limbii germane. Unul dintre ei zări la gura de ventilaţie faţa lui Billy. Îl dojeni părinteşte cu degetul şi-i spuse să fie cuminte.

Americanii de vizavi amintiră din nou paznicilor de mortul din vagonul lor. Paznicii luară o brancardă din confortabilul lor vagon, deschiseră uşa de la vagonul mortului şi pătrunseră înăuntru. Vagonul mortului nu era deloc aglomerat, înăuntru se aflau doar şase colonei vii -şi unul mort.

Nemţii scoaseră afară cadavrul. Era cadavrul Aprigului Bob. Aşa merg lucrurile.

În timpul nopţii câteva locomotive începură să şuiere amical între ele şi apoi să se pună în mişcare. Locomotiva şi ultimul vagon al fiecărui tren erau însemnate cu un fanion în dungi negre şi portocalii pentru a atrage atenţia avioanelor să-şi vadă de drum - întrucât trenul transporta prizonieri de război.

Războiul era pe sfârşite. Locomotivele îşi începură drumul spre est la sfârşitul lui decembrie, iar războiul avea să se termine în mai. Pretutindeni închisorile nemţeşti erau pline până la refuz, nu mai existau nici alimente şi nici combustibil pentru a se da hrană şi căldură prizonierilor. Şi cu toate acestea - iată că mai sosea încă un transport de prizonieri.

Trenul lui Billy Pilgrim, cel mai lung dintre toate, nu se urni din loc timp de două zile.

- Nu-i chiar aşa de rău, îi spuse lui Billy în ziua a doua prietenul său, vagabondul. Nu-i nici o pagubă.

Billy aruncă o privire prin gura de ventilaţie. Triajul era pustiu acum, singura excepţie fă-cînd-o un tren sanitar însemnat cu cruci roşii -tras undeva departe, pe o linie secundară. Locomotiva trenului sanitar scoase un ţignal. Locomotiva trenului în care se afla Billy Pilgrim îi răspunse tot cu un ţignal. Îşi spuneau una alteia „Salut".

Cu toate că trenul lui Billy nu se clintise din loc, vagoanele rămăseseră bine zăvorâte. Nimeni nu avea voie să coboare înainte de-a se ajunge la destinaţie. Pentru paznicii care se plimbau în sus şi-n jos de-a lungul trenului, fiecare vagon devenise un organism separat care mânca, bea şi îşi făcea nevoile prin găurile de ventilaţie. Fiecare asemenea organism vorbea şi uneori zbiera tot prin aceleaşi găuri. Înăuntru se introduceau apă, pâine neagră, cârnaţi şi brânza, iar afară ieşeau excremente, urină şi vorbe.

Fiinţele umane din interior îşi făceau nevoile în nişte căşti de oţel, care erau apoi date celor de lângă gura de ventilaţie pentru a le goli conţinutul. Prin urmare, Billy era vidanjor. Fiinţele umane mai trimiteau afară şi gamele, pe care paznicii le umpleau cu apă. Atunci când se introducea mâncarea, fiinţele umane erau liniştite, încrezătoare şi frumoase. Împărţeau totul.

Aceste fiinţe umane se culcau şi stăteau în picioare cu rândul. Picioarele celor care stăteau în picioare erau ca nişte stâlpi de gard, înfipţi într-un pământ cald care nu mai avea astâmpăr, care trăgea vânturi şi scotea oftaturi adânci. Acest pământ straniu era un mozaic de oameni adormiţi, cuibăriţi unul într-altul ca nişte linguri.

Deodată trenul îşi începu alene drumul spre răsărit. Acolo, undeva, se sărbătorea Crăciunul. În noaptea de Crăciun, Billy Pilgrim se cuibări lângă bătrânul vagabond ca o lingură lângă altă lingură, căzu într-un somn adânc şi din nou reveni, călătorind