care ameninţau să-i smulgă... Şi suferinţele îndurate de sora lor, care trebuia să ţeasă cu mâna ei, într-un timp dat şi neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă şi cum n-a avut timp să termine braţul unei tunici şi frăţiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă.

Dar Cocoşilă? Cocoşilă era un ins care stârnea în Moromete ceva neînchipuit de plăcut, ca şi poveştile lui Niculae. Venea seara şi ciocănea în uşă făcând pe boierul. I se spunea „intră”, intra şi dădea bună seara numai Catrinei, spunând de fiecare dată că „la proştii ăilalţi nu dau bună seara”, făcând-o pe Catrina să se ruşineze, dar să şi pufnească în râs, îi punea lui Niculae întrebări gramaticale şi istorice, lui Paraschiv îi punea una şi aceeaşi întrebare (când se însoară?), iar fetei celei mari îi recomanda să se mărite cu Năstase Besensac (un flăcău bicisnic). Numai că Moromete avea vechi răfuieli şi nu-l slăbea nici o clipă. Cu mulţi ani în urmă făcuse vâlvă un nou partid, care îşi spunea „ţărănesc” şi al cărui program îl încântase pe atunci pe Cocoşilă. Moromete se arătase rezervat (Moromete era liberal) şi când „partidul naţional-ţărănesc” luă puterea şi Cocoşilă se înfurie că Maniu şi Mihalache nu numai că nu-şi respectaseră programul, dar se dovediseră parcă mai flămânzi decât Brătienii, Moromete nu-l cruţă pe prietenul său, îl luă peste picior şi observă că „proştii n-ar trebui să aibă drept de vot, fiindcă din pricina lor sufere ţara”. După patru ani partidul liberal veni însă din nou la putere şi Cocoşilă se răzbună fiindcă partidul liberal mări impozitul funciar şi introduse taxe de barieră la pieţele de schimb. „Vezi, mă, prostule?” jubilase Cocoşilă.

De atunci îl urmărea pe Moromete fără cruţare. „Eşti prost”, spunea el pe toate tonurile, uneori cu resemnare, alteori cu îngăduinţă, după împrejurări. De fapt se străduia să-l convingă pe Moromete că el, Cocoşilă, e mai deştept, ceea ce pe Moromete îl înveselea cumplit, cu atât mai mult cu cât Cocoşilă, faţă de alţi oameni, se purta cu totul altfel, înjura rău, batjocorea şi nu spunea „eşti prost”, ci mult mai rău, „mănânci c...t”.

În privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-su – zicea că de ce l-a făcut – înjura şi pe popa şi pe primar şi pe perceptor, pe toţi, de la lingură, de la şervetul cu care se ştergeau până la cele mai mărunte lucruri, lampă, sfeştilă, lumânare, ciorapi şi: târla, grădina, neamul şi străbunicii, nepoţii, copiii copiilor... Catrina aprindea tămâie în casă, dar pufnea şi în râs. Odată Cocoşilă a intrat în casă şi a spus doar atât: „A venit percitorul şi mi-a luat ţoalele”, după care s-a pus pe înjurat şi nu s-a mai oprit decât foarte târziu când s-a sculat şi a plecat fără să mai spună altceva. Pe Dumnezeu mai ales, Cocoşilă îl cobora jos în sat, şi îl înjura cu o anumită filosofie, învinuindu-l şi punându-i întrebări ca oricărui om.

Curând însă Moromete înţelese că dacă toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalţi ai casei (era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent, şi Cocoşilă în afară de cazurile rare când înjura prea mult era pentru el un astfel de om) îşi dădu seama nu fără dezamăgire că cei trei băieţi ai lui, Paraschiv, Nilă şi Achim, nu văd nici un rost în aceste seri pierdute cu poveşti şi cu discuţii despre Maniu şi Brătianu. Dezamăgirea însă nu fu prea mare, fiindcă, la urma-urmei, copiii oamenilor nu erau mai breji decât ai lui, încât îi înţelese şi pe ei şi cum caii se îngrăşaseră, umplu căruţa cu porumb şi plecă la munte; avea datorii faţă de copii, să câştige şi să-i îmbrace, că erau goi.

Câştigă.

Nu mai făcuse „comerţ” niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câştigul drept ceva nemaipomenit şi după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. Numai că cei trei nu se minunară deloc, Paraschiv făcu chiar observaţia supărătoare că „mare brânză, Stan Cotelici a dat mai bine porumbul”... Şi că să se ducă iar! Niculae, care ascultase uimit peripeţiile tatălui cu căruţa pe drumurile de munte, sărise pe neaşteptate şi strigase: „Aşa e, tată! Mai du-te iar.”

Moromete se pregăti pentru al doilea drum şi când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese şi mai aventuros şi Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobişnuit, şi fu ascultat cu uimire. Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele – până şi cei trei – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Numai că spre sfârşit cei trei se dezmeticiră, sfâşiară vraja care îi ameţise şi căzură pe gânduri.

Iată ce se petrecuse.

Moromete plecase cu Tudor Bălosu pe acelaşi drum ca şi întâia oară, ieşiseră din regiunea de şes unde nimeni nu avea nevoie de porumb şi, după ce făcuseră un popas la oborul din Piteşti, o luaseră pe şoseaua care ducea spre creierul munţilor, cu ţinta Răchitele, un sat mare, cunoscut de Tudor Bălosu ca fiind o piaţă bună de desfacere. Mergeau neîncetat, era ger uscat, roatele pocneau, aburul ieşea din spinările cailor.

La primul drum dăduseră dublul cu cincizeci de lei.

Tudor Bălosu vroia de astă dată să-l dea cu şaizeci şi într-adevăr, abia intrară în Răchitele, că fură opriţi de un învăţător care vroia să cumpere amândouă căruţele. Bălosu mirosi numaidecât cum stăteau lucrurile, sări jos din căruţă şi se şi grăbi, spre uimirea lui Moromete, să desfacă şleaurile de la cai...

Învăţătorul, prevenitor, întrebă de preţ. Tudor Bălosu dădu preţul cu un glas care din nou îl zăpăci pe Moromete: şaptezeci de lei şi spuse asta ca şi cum ar fi fost cunoscut de când lumea că aşa se vinde porumbul.

Posomorât, învăţătorul răspunse că şaizeci de lei este ultimul preţ şi că nu poate cumpăra decât aşa, la care Bălosu legă şleaurile grăbit,