se grăbească să facă acte pentru casă, începu să facă glume: „Crezi că am să mor eu înaintea ta?” zicea el. Acest răspuns era, într-un fel, o asigurare că atâta timp cât trăieşte el n-o să îndrăznească nimeni s-o dea afară din casă. Pentru Catrina însă nu era de ajuns, fiindcă cei trei fuseseră învrăjbiţi de mici contra ei; începuse deci să-i pară rău de pogonul vândut, mai ales că îl vânduse tocmai pentru ca să nu moară ei, cei trei, de foame. Când bărbatul începu să glumească pe socoteala casei, Catrina pretinse pogonul pe numele Titei şi îl pretinse cu atât mai insistent cu cât Catrina se simţea vinovată faţă de fiica ei fiindcă fetei îi venise vremea să se mărite şi Victor Bălosu cerea trei pogoane, iar Catrina nu-i putea da decât două. Era tocmai pogonul vândut.

Moromete şovăi. Se pare că era şi el uimit de ameninţările nelămurite pe care cei trei fii ai lui, mai ales cei doi, Paraschiv şi Achim, i le transmiteau la ureche pe căi ocolite, prin Guica, prin Tudor Bălosu şi prin Parizianu. Această şovăială o scârbi de tot pe Catrina. Va să zică avusese dreptate să se teamă!

Biserica însă îi linişti sufletul turburat şi ca să fie linişte şi în familie nu mai pretinse nimic. Când muierile cu care se avea bine pomeneau însă de ameninţările pe care Guica nu înceta totuşi să le răspândească prin sat, atunci Catrina se închina cu înverşunare şi spunea că şi Iisus Cristos a pătimit şi n-o s-o lase el să moară pe marginea şanţului. „Dacă n-aşi avea fetele alea, aşi zice iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac, dar m-a pedepsit Dumnezeu să am grijă de ele şi nu pot să-i iert”, spunea ea cu îndârjire.

Cât despre celelalte ameninţări, banca, fonciirea, socotelile cu oile şi vitele, Catrina nu vroia să ştie de ele, se credea la adăpost. De lotul ei de pământ de şapte pogoane nu se putea atinge nimeni. Treaba lor, să plătească banca şi fonciirea cu ce-or şti, şi dac-or ajunge să n-aibă vite de muncă, fetele sunt vrednice, au să se descurce ele într-un fel.

Numai că fetele când o auzeau gândind astfel se înfuriau rău şi o sfătuiau să-şi vază mai bine de biserica ei. Ceea ce Catrina şi făcea, cu toate că biserica nu izbutea totdeauna să-i alunge amintirile dureroase ale vieţii sau să-i lumineze cu totul anii lungi pe care îi mai avea de trăit.

Îşi găsise totuşi un sprijin cu care uneori se şi lăuda, încât văzându-l pe bărbatul ei treaz pe prispa casei nu se putuse stăpâni să nu-i spună că numai păcatele nu-l lasă pe om să se odihnească, ceea ce adusese răspunsul binemeritat al bărbatului. De fapt ea vrusese să-i dea de înţeles că dacă el „ar lua drumul bisericii” (cel opus şi de fapt mult mai cunoscut de oamenii din sat era cel al cârciumii), atunci el n-ar mai fi aşa de neliniştit.

 

X

Moromete însă nu vroia s-o apuce pe acest drum, iar cât despre celălalt, al cârciumii, nu-l folosise niciodată ca o soluţie. Era cu zece ani mai mare decât Catrina (contingent ‘911, făcuse războiul) şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva.

Moromete luase în glumă nu numai temerea Catrinei în privinţa casei, dar şi visurile ei înspăimântate. „Unde se întâmplă să avem noi atâţia porci câţi visezi tu”, spusese el, dar în curând pricepu şi el că a face şi a creşte copii mulţi poate fi uneori pentru o mamă ceva într-adevăr înspăimântător. Întâmplările care avură loc după aceea în familie nu-l turburară însă pe Moromete în aceeaşi măsură. Numai una dintre ele, care avu loc într-o iarnă puţin timp după ce familia scăpă de datorii prin legea conversiunii, îl făcu să înţeleagă că e totuşi primejdios şi pentru el să nu ia seama la copii. În anul acela recolta fusese bogată şi toată lumea făcea comerţ cu cereale la munte. Gospodăriile se refăceau din anii grei prin care trecuseră între 1929 – 1933. Prosperitatea bătea la uşa multora din sat, vitele se înmulţeau, oborul de cereale era ridicat, pânza de americă şi uneltele mai ieftine, iar preţul pământului mai ridicat decât oricând.

Cei care simţiseră cei dintâi că e rost de făcut avere fură cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim (pe vremea aceea nu erau prea convinşi că ar avea dreptul să-l învinuiască pe tatăl lor că s-a însurat a doua oară; înţelegeau vag că tatăl lor nu putea să-i crească, numai o femeie putea face acest lucru şi abia mai târziu aveau să dea de înţeles că tuşa lor Guica ar fi putut foarte bine să-i crească ea).

Familia se ţinuse până atunci cu loturile întregi, dar gospodăria era lipsită de vite. Aveau doi cai prăpădiţi, care când dădeai cu biciul în ei, ei dădeau din coadă.

Venise toamna şi porumbul se făcuse şi el din belşug (porumb şi grâu şi printre porumb dovleci, floarea-soarelui şi fasole, altceva nu semănau, cu toate că pământul le-ar fi putut da să n-aibă ce face cu cânepa, inul, tutunul, sfecla de zahăr, plantele medicinale scumpe) şi cei trei îşi frecară mâinile de bucurie şi într-o seară îi spuseseră tatălui lor: „Ar trebui să îngrăşăm caii-ăia, tată! Tudor Bălosu a fost săptămâna trecută la munte şi a câştigat o mie de lei.”

Moromete n-a înţeles cum s-ar putea câştiga o mie de lei într-un drum la munte, dar n-a avut nimic contra îngrăşării cailor. Au vândut porumb, au cumpărat ovăz şi prin iarnă părul cailor strălucea ca mătasea.

Moromete însă tot nu se mişca. Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea poveşti grozave din cărţi luate de la alde nean-său Cristache al lIu’ Dumitrache. Erau seri turburătoare. Unsprezece fraţi care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede şi la apusul soarelui cădeau îngrămădiţi pe o stâncă în mijlocul mării, iarăşi oameni. Cum stăteau îngrămădiţi unii în alţii, chinuiţi şi înspăimântaţi de întunericul nopţii şi de valurile furioase