Nilă răspunse la fel de turbure:

– Ne-am înţeles, bă, ne-am înţeles! Vezi să nu-ţi dau un pumn după ceafă.

Achim mormăi dispreţuitor:

– Dai tu pumn după ceafă!

– Eu mă duc, mi-e somn, mormăi Nilă deodată nepăsător, şi deschise uşa bordeiului.

– Du-te naibii! îl petrecu mătuşa din urmă. O să mai vezi tu de la mine loc de casă! Proastă oi fi să ţi-l dau!

Nilă ieşi fără să răspundă, iar mătuşa se întoarse în bordei, să vorbească mai departe cu cei doi nepoţi.

IX

Pe la miezul nopţii începu să cadă o ploaie liniştită şi bogată. Murmura pe acoperişuri şi peste pământ cu picături moi, ca de untdelemn. Nu se auzi nici un tunet şi nu se văzu nici o fulgerătură. Era însă întuneric beznă.

Fiindcă ploaia începuse pe nesimţite, când se înteţi nimeni nu se trezi din somn, şi când de pe streşini începură să curgă şiroaie, de-a lungul prispei, cei care dormeau la margine se împinseră doar mai spre perete, mormăind.

Spre revărsatul zorilor ploaia stătu şi norii părăsiră cerul. Moromete se culcase şi adormise târziu dar când ploaia se opri, se trezi şi rămase iarăşi nemişcat pe prispă. Nemişcarea lui trează o făcu pe Catrina să se deştepte la celălalt capăt al prispei.

– Ilie, ce e cu tine? De ce nu te culci? şopti ea.

Moromete nu răspunse, dar tuşi liniştitor. Totuşi Catrina nu-şi văzu de somn. Se întâmpla ceva în familie!? Poate plecarea lui Achim la Bucureşti, dar despre asta se vorbise de prin iarnă, se gândiseră destul. În timpul mesei fusese pomenit numele agentului de urmărire care avea să vină mâine dimineaţă după fonciire. Dar şi asta era poveste veche; Jupuitu venea în fiecare an şi anul acesta nu avea nimic deosebit faţă de celălalt. Banca? Dar banca venea taman la toamnă. Poate că toate aceste ameninţări care se târau cu anii în urma lor, să se îngrămădească în acest an pe capul familiei? Da. Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte răbdător şi ameninţările mari se sfărâmau în puzderie de ameninţări mai mici pe care cu ajutorul timpului le ducea zilnic în spinare. Aşa se întâmplase că timpul făcuse să rămână în urmă una din cele mai cumplite ameninţări de care îşi aduceau aminte şi anume datoria făcută la banca pentru plata loturilor primite la reforma agrară de după război. Mulţi au vândut loturile iar alţii au rămas de tot fără pământ şi au căzut în mizerie. Ei au avut însă răbdare, au dus-o de la an la an până când, într-o zi, statul văzând că ţăranii tot n-au cu ce plăti, n-a mai avut încotro şi a trebuit să şteargă datoriile. Încât banca se dovedise a fi ceva nu tocmai rău, drept care doi ani mai târziu se împrumutaseră din nou să cumpere vite în bătătură. N-aveau să poată plăti? Se gândiseră mult şi mai mare nenorocire decât să piardă ceea ce nu câştigaseră ce putea fi? Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.

– Se vede că ai intrat în anul morţii, şopti ea.

Şi îşi lăsă capul pe căpătâi, pomenind că aşa se întâmplă când omul uită de Dumnezeu, uită şi Dumnezeu de el şi îl lasă singur în faţa păcatelor.

– Pentru că, mai bolborosi ea cu faţa în căpătâi, numai păcatele nu te lasă să dormi.

La aceste cuvinte din urmă, Moromete tuşi cu înţeles şi răspunse cu o veselie supărată:

– D-aia dormi tu buştean, lovi-te-ar moartea, că n-ai păcate!

Aruncă ţigara, se dădu jos de pe prispă şi o luă încet spre grădină, fără să mai asculte răspunsul femeii.

Catrina era credincioasă şi de aceea pomenise de păcate. Cu zece ani în urmă născuse un copil mort care îi băgase spaima în suflet. Avusese visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturile mari în colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putuse suferi carnea de porc, iar când vedea ţigani se pitea. Nu-şi mai putuse găsi liniştea; se certase cu toată lumea şi se îngrozise simţind cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi copii. Până într-o zi când povestise totul unei vecine din fundul grădinii:

„Eu ştiu ce e cu tine, e din copii! spusese vecina care, tot aşa, crescuse o mulţime de copii. Ştii ce să faci tu? Sâmbătă spre duminică, te scoli devreme, te duci la cimitir, jeleşti acolo morţii şi dai de pomană; după ce ţi-ai făcut datoria cu morţii, te întorci acasă până nu răsare soarele, aprinzi focul, dai să mănânce la copii, cureţi casa, vezi ce mai e de făcut şi după ce ţi-ai făcut datoria şi cu copiii, te speli şi te primeneşti şi te duci la biserică, Catrino. Acolo la biserică stai şi asculţi slujba! Şi-ai să vezi pe urmă ce bine e!”

Ceea ce se şi întâmplase. Catrina îi crescuse cu trudă pe cei trei. Paraschiv, Nilă şi Achim erau mici când se măritase cu Moromete, şi în loc de răsplată aceştia începuseră s-o urască. Tudor Bălosu şi fiu-său pe de o parte, Guica şi Parizianul, o altă rudă a lui Moromete, căreia Catrina îi spunea „Guica al doilea mai prost”, pe de altă parte, îi învăţaseră pe cei trei că mama vitregă era vinovată că se trăia greu la ei şi că dacă n-or s-o dea afară din casă are să pună mâna pe averea tatălui. Nenorocirea făcea că era ceva adevărat din toate acestea, dar Catrina n-avea nici o vină. Iată ce se întâmplase.

În timpul foametei de după război, Moromete vânduse un pogon din lotul Catrinei – Catrina primise un lot de opt pogoane ca văduvă de război – spunându-i că în schimbul acestui pogon vândut va trece casa şi pe numele ei. Catrina îl crezuse, socotind că în acest fel va avea bătrâneţea apărată (se mai întâmplase în sat ca mama vitregă să fie gonită din casa tatălui). Numai că Moromete, în loc să