nişte toane de-ale mele femeieşti, dacă nu chiar bătrâneşti), mi se pare că aş face mai bine ca după căsătoria lor să stau singură, ca şi acum, nu împreună cu ei. N-am nici o îndoială că va avea nobleţea şi delicateţea să mă invite chiar el şi că-mi va propune să nu mă despart de fiica mea, iar dacă nu a luat vorba despre asta până acum, e pentru că lucrul ăsta se înţelege de la sine; dar eu n-am să primesc. Am observat nu o dată în viaţa mea că soţii nu-şi prea au la inimă soacrele, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni, câtuşi de puţin, doresc să fiu liberă câtă vreme mai am bucăţica mea de pâine şi copii ca tine şi ca Dunia. Dacă va fi cu putinţă, am să mă aranjez pe undeva pe lângă voi doi, pentru că, Rodea, lucrul cel mai plăcut l-am păstrat pentru sfârşitul scrisorii: află, dragul meu copil, că e posibil să fim din nou împreună cu toţii şi să ne îmbrăţişăm toţi trei după o despărţire de trei ani! E deja hotărât în mod sigur ca Dunia şi cu mine să plecăm la Petersburg, când anume, nu ştiu, dar în orice caz foarte, foarte curând, poate chiar într-o săptămână. Totul depinde de Piotr Petrovici, care ne va da de ştire de îndată ce se va instala cât de cât la Petersburg. Din anumite motive, vrea să grăbească pe cât se poate ceremonia nunţii şi chiar, dacă va fi posibil, să facă nunta în post, iar dacă nu va reuşi din pricina timpului prea scurt, atunci imediat după Sfânta Maria. O, ce fericire va fi pentru mine să te strâng la piept! Dunia nu mai poate de bucurie gândindu-se la revederea cu tine şi odată a spus chiar în glumă că, de-ar fi numai pentru asta, tot l-ar lua pe Piotr Petrovici. E un înger. Nu-ţi scrie acum nimic, ci mă roagă doar să-ţi spun că are atâtea, atâtea, de vorbit cu tine şi că acum n-ar putea nici să pună mâna pe toc, fiindcă nu reuşeşti să spui nimic în câteva rânduri şi n-ai face altceva decât să te tulburi; mi-a dat poruncă să te îmbrăţişez strâns de tot şi să-ţi trimit mii de sărutări. Cu toate că s-ar putea să ne vedem foarte curând, zilele astea îţi voi trimite nişte bani, cât de mulţi voi putea. Acum, când a aflat toată lumea că Dunia se mărită cu Piotr Petrovici, mi-a crescut deodată creditul şi ştiu sigur că Afanasi Ivanovici mi-ar da acum chiar şi şaptezeci şi cinci de ruble în contul pensiei, aşa că e posibil să-ţi trimit douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică să nu rămân fără bani pentru cheltuielile noastre de călătorie; fiindcă, deşi Piotr Petrovici a fost atât de cumsecade şi a luat asupra lui o parte din cheltuieli, adică s-a oferit să ne trimită înainte, pe socoteala lui, bagajele şi un cufăr mare (nu ştiu cum, prin nişte cunoscuţi de-ai săi), trebuie totuşi să avem în vedere şi sosirea la Petersburg, unde nu ne putem înfăţişa fără un ban, măcar în primele zile. De altfel, Dunia şi cu mine am socotit totul, până la ultima copeică, şi ne-am dat seama că drumul nu o să coste mult. De la noi până la calea ferată sunt doar nouăzeci de verste şi, ca să fim sigure, am tocmit deja surugiu un mujic pe care îl cunoaştem; iar de-acolo o să ne ducem foarte frumos cu clasa a treia. Astfel, poate o să izbutesc să-ţi trimit nu douăzeci şi cinci, ci treizeci de ruble, mai mult ca sigur. Dar gata: am umplut deja două coli şi nu mai am loc; ţi-am spus toată povestea noastră; ei, şi câte evenimente nu s-au adunat! Iar acum, nepreţuitul meu Rodea, până la apropiata noastră revedere te îmbrăţişez şi îţi trimit binecuvântarea mea de mamă. Să o iubeşti pe Dunia, sora ta, Rodea; să o iubeşti aşa cum te iubeşte ea şi să ştii că ea te iubeşte mai presus de toate, mai presus decât pe ea însăşi. E un înger, iar tu, Rodea, eşti totul pentru noi, toată nădejdea şi speranţa noastră. Dacă tu vei fi fericit, atunci vom fi şi noi. Rodea, te mai rogi la Dumnezeu, mai crezi în bunătatea Făcătorului şi Mântuitorului nostru ca înainte? Dacă da, mă voi ruga pentru tine. Mă tem în inima mea să nu fi căzut pradă lipsei de credinţă care e la modă în ultimul timp. Aminteşte-ţi, dragul meu, cum îţi gângureai rugăciunile pe genunchii mei când erai mic şi tatăl tău mai trăia încă şi cât de fericiţi eram cu toţii! Cu bine, sau mai degrabă pe curând! Te îmbrăţişez strâns, strâns de tot şi te sărut de mii de ori.

 

A ta până la moarte,

Pulheria Raskolnikova

Aproape tot timpul cât citise scrisoarea, de la început până la sfârşit, Raskolnikov îşi simţise faţa udă de lacrimi; când termină însă, chipul îi era livid şi schimonosit de spasme, iar un zâmbet nefiresc, amar şi rău îi flutura pe buze. Îşi lăsă capul pe perna murdară şi roasă şi chibzui, chibzui îndelung. Inima îi bătea cu putere şi gândurile i se învălmăşeau. În cele din urmă simţi că nu mai are nici aer, nici loc în cămăruţa aceea îngustă care aducea cu un dulap ori cu un cufăr. Ochii şi mintea lui tânjeau după spaţiu. Îşi luă pălăria şi ieşi, de data asta fără să-i mai fie frică să nu întâlnească pe cineva pe scară; uitase cu totul de teama sa. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov străbătând bulevardul V., grăbit de parcă plecase după treburi,