2 Veche unitate de măsură pentru greutate, egală cu 12,8 grame, folosită în Rusia ţaristă.

~ IV ~

Scrisoarea mamei fusese un chin, însă în ceea ce priveşte chestiunea esenţială, lucrurile i se păruseră absolut clare încă din timp ce o citea. Erau deja hotărâte în mintea lui, hotărâte definitiv: „Cât voi trăi eu, căsătoria asta nu va avea loc, domnul Lujin poate să se ducă dracului!“.

„Treaba e limpede, mormăi în sinea lui, rânjind şi bucurându-se dinainte, cu ură, de izbânda hotărârii. Nu, măicuţă, nu, Dunia, nu mă duceţi voi pe mine! Ba se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul şi că au hotărât fără mine! Cum de nu! Îşi închipuie că lucrurile sunt deja bătute-n cuie; ei, lasă, o să vedem noi dacă sunt sau nu! Auzi scuză: Vezi matale, aşa un om de ocupat este Piotr Petrovici, aşa de ocupat este dumnealui, că nici să se însoare nu poate decât în poştalion ori pe calea ferată. Nu, Dunecika, lucrurile alea, atâtea şi atâtea, pe care te pregăteşti să mi le spui, le văd şi le ştiu; ştiu şi la ce te-ai gândit toată noaptea umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat dinaintea icoanei Maicii Domnului din Kazan, în dormitorul mamei. E greu să urci Golgota. Hm... Vasăzică e hotărât definitiv: binevoieşti să te măriţi, Avdotia Romanovna, cu un om de afaceri, un om practic, care are averea lui (are deja averea lui, e mai bine aşa, mai convingător), care are două slujbe şi împărtăşeşte convingerile tinerelor noastre generaţii (aşa scrie mama) şi «pare să fie bun», cum zice chiar Dunecika. Acest pare le întrece pe toate! Şi aceeaşi Dunecika se mărită în baza acestui pare! Splendid! Splendid!

...Aş fi curios să ştiu, de ce mi-o fi scris mama despre «tinerele noastre generaţii»? Doar pentru caracterizarea personajului sau cu intenţia de-a mă îmbuna în privinţa domnului Lujin? Ce şmechere! Şi-aş vrea să mai ştiu un lucru: cât de sincere au fost una cu alta în ziua şi în noaptea aceea şi în timpul care a urmat? Oare şi-au spus totul pe faţă sau şi-au dat seama amândouă că simţeau şi gândeau la fel, că vorbele erau de prisos şi că riscau să le ia gura pe dinainte? Probabil, în bună parte, chiar aşa a fost; se vede şi din scrisoare; mamei i s-a părut cam tăios şi în naivitatea ei s-a apucat să-i împărtăşească Duniei observaţiile ei. Iar ea, se-nţelege, s-a supărat şi a răspuns «cu ciudă». Cred şi eu! Cine nu s-ar înfuria când treaba e clară fără toate întrebările astea naive şi când hotărârea a fost luată, aşa că la ce bun să mai vorbeşti! Şi de ce-mi scrie ea mie: «Să o iubeşti pe Dunia, Rodea, că ea te iubeşte mai presus decât pe ea însăşi»? Nu cumva în taină o mustră conştiinţa că a acceptat ca fiica să se jertfească pentru fiu? «Tu eşti toată speranţa noastră...» O, mamă...!“

Furia clocotea tot mai tare în el şi, dacă l-ar fi întâlnit atunci pe domnul Lujin, l-ar fi omorât cu siguranţă!

„Hm, e drept, continuă urmând firul gândurilor care i se învălmăşeau în cap, e drept că pentru a cunoaşte un om trebuie «să-l urmăreşti mult timp şi cu mare grijă», cu domnul Lujin este însă clar. Esenţial e că este «un om de afaceri şi că pare bun la suflet», ca să vezi, a luat asupra lui trimiterea bagajelor, cufărul cel mare este dus pe socoteala lui! Păi nu e bun? Iar ele amândouă, logodnica şi mama ei, tocmesc un mujic cu o căruţă cu rogojină pe ea (cum am călătorit şi eu)! Că doar nu sunt decât nouăzeci de verste, «şi o să ne ducem foarte frumos cu clasa a treia», vreo mie de verste! Chiar aşa, te întinzi cât ţi-e plapuma; dar dumneata, domnule Lujin, dumneata n-ai nimic de zis? Că despre logodnica dumitale e vorba... Şi nu se poate să nu ştii că mama ei împrumută banii de drum în contul pensiei. Sigur, e vorba de o tranzacţie comercială obişnuită, o afacere pe bază de avantaj reciproc şi de contribuţie egală, deci cheltuielile sunt şi ele juma-juma; frate, frate, dar brânza-i pe bani, cum se spune. Chiar şi aşa, tot le-a fraierit niţel omul de afaceri: bagajul nu costă cât drumul lor, s-ar putea să nu coste chiar nimic. Oare ele două nu văd ori nu vor să vadă? Spun că sunt mulţumite! Şi când te gândeşti că astea nu sunt decât floricelele şi că adevăratele roade abia urmează! Dar nu zgârcenia, nu meschinăria sunt cele mai grave, ci tonul întregii afaceri. Ăsta o să fie tonul după nuntă, e o prevestire... Iar mama de ce o irosi banii? Cu ce o să ajungă la Petersburg? Cu trei ruble ori două «foi», cum zice... bătrâna aia... Hm! Şi cu ce trage ea nădejde să trăiască la Petersburg după aceea? Fiindcă trebuie să-şi fi dat seama că, din anumite motive, n-o să poată sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar în primele luni. Fără îndoială, omul nostru bun la suflet a scăpat o vorbă, dându-i de înţeles acest lucru, deşi mama se apără din toate puterile: «Dar eu n-am să primesc». Pe ce se bizuie atunci? Pe pensia de o sută douăzeci de ruble din care are de scăzut datoria către Afanasi Ivanovici? O să mai împletească nişte brobojoare, o să mai coasă nişte manşete, stricându-şi ochii bătrâni. Dar brobojoarele nu adaugă decât douăzeci