de ruble pe an la cele o sută douăzeci, doar ştiu bine. Deci ele îşi pun totuşi nădejdea în sentimentele nobile ale domnului Lujin: «O să ne ofere chiar el, o să ne întrebe». O să-şi dea drumul la buzunar! Dar aşa e întotdeauna cu aceste minunate firi schilleriene: până-n ultima clipă văd omul în cele mai frumoase culori, până-n ultima clipă văd numai binele din el, nu răul; chiar dacă presimt că medalia are şi un revers, nu vor să recunoască dinainte adevărul pentru nimic în lume; resping până şi gândul la aşa ceva; se apără din toate puterile de adevăr până-n clipa când omul pe care l-au pictat în cele mai frumoase culori le trage clapa cu mâna lui. Aş fi curios să ştiu dacă domnul Lujin are vreo decoraţie? Pun rămăşag că poartă la butonieră Ordinul Sfânta Ana şi că şi-l pune când ia masa pe la antreprenori şi negustori. Poate o să şi-l pună şi la nuntă! Dar ia mai ducă-se dracului!...

Bun, aşa-i mama, Dumnezeu s-o binecuvânteze, n-o mai schimbi, dar Dunia la ce s-o fi gândind? Dunecika dragă, ştiu eu cine-mi eşti, doar aveai deja douăzeci de ani când ne-am văzut ultima dată, ştiu ce fire ai matale. Mama scrie că «Dunecika poate să îndure multe». Asta ştiam şi eu. Încă de-acum doi ani şi jumătate, iar de doi ani şi jumătate tocmai la asta mă gândesc, că «Dunecika poate să îndure multe». De vreme ce a fost în stare să-l suporte pe domnul Svidrigailov, cu toate consecinţele de rigoare, înseamnă că într-adevăr poate să îndure multe. Iar acum îşi închipuie, ea şi mama, că şi pe domnul Lujin îl poate suporta, cu teoria lui că sunt de preferat soţiile scoase din mizerie şi soţii binefăcători, expusă încă de la prima întâlnire. Bun, să zicem că «i-a scăpat», deşi e un om rezonabil (dar se prea poate să nu-i fi scăpat deloc, ci să fi vrut să pună lucrurile la punct cât mai repede), dar Dunia, Dunia la ce s-o fi gândind? Doar îi e clar ce fel de om este şi trebuie să împartă viaţa cu el. Or ea, mai degrabă ar trăi numai cu pâine neagră şi apă decât să-şi vândă sufletul şi nici nu şi-ar da principiile morale pe confort: nici pentru întreg landul Schleswig-Holstein nu le-ar da, darămite pentru domnul Lujin! Nu, nu-i felul Duniei, după câte ştiu eu... şi în mod sigur nu s-a schimbat! Ce să mai vorbim, viaţa la Svidrigailovi nu e uşoară! Nu e uşor să colinzi guberniile servind ca guvernantă pentru două sute de ruble, dar ştiu bine că soră-mea mai degrabă ar munci ca un negru pe plantaţie ori ca un lituanian la stăpânul neamţ din Ostsee decât să-şi pângărească sufletul şi demnitatea morală legându-se pentru totdeauna de un om pe care nu-l respectă şi cu care nu are nimic în comun, doar ca să-i fie ei bine. Nici de-ar fi domnul Lujin făcut din aur curat sau dintr-un diamant tăiat dintr-o bucată nu s-ar învoi să-i fie ţiitoare cu cununie! Atunci de ce primeşte? Care-i motivul? Cum se explică misterul? Treaba e clară: pentru ea, pentru bunăstarea ei, nu s-ar vinde nici să ştie că moare, dar pentru altul s-ar vinde! Pentru cineva drag, pentru cineva iubit, e gata să se vândă! Asta e cheia misterului: pentru fratele ei, pentru mama ei se va vinde! Se va vinde în întregime! O, dacă este nevoie, ne înăbuşim orice sentiment moral; scoatem totul – libertatea, liniştea, până şi conştiinţa –, totul, totul la vânzare. Ducă-se pe apa sâmbetei viaţa noastră! Numai să fie fericite fiinţele pe care le iubim. Ba mai mult, ne inventăm şi o cazuistică proprie, învăţăm să gândim ca iezuiţii şi, pentru o vreme, reuşim chiar să ne liniştim şi să ne convingem singuri că e de datoria noastră, că totul e pentru un scop bun. Aşa suntem noi, e limpede ca lumina zilei. E clar că nu-i vorba de nimeni altul decât de Rodion Romanovici Raskolnikov, el este pe primul plan. Păi cum, când ea poate să-i aranjeze fericirea, să-l ţină la universitate, să-l facă asociat la birou, să-i asigure viitorul; poate mai târziu va fi un om bogat, stimat, respectat, ba mai ştii, la capătul vieţii va fi un om cu renume! Dar mama? Ei, doar e vorba de Rodea, nepreţuitul ei Rodea, primul ei născut! Cum să nu jertfeşti pentru un asemenea prim născut o asemenea fiică! O, dragi suflete nedrepte! Ei bine, pentru el nu s-ar da în lături să accepte până şi soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, veşnica Sonecika, cea care va trăi cât lumea! Dar aţi cântărit bine sacrificiul, amândouă? Da ori ba? Vă stă în putere? E util? Are vreun sens? Ştii oare, Dunecika, că soarta Sonecikăi nu e cu nimic mai prejos decât viaţa cu domnul Lujin? «De dragoste nu poate fi vorba», scrie mama. Dar dacă, în afară de dragoste, nici de respect nu poate fi vorba, ba dimpotrivă, există deja scârbă, dispreţ, aversiune, atunci ce se întâmplă? Atunci pesemne că trebuie «respectată curăţenia». Păi nu? Pricepeţi voi, pricepeţi voi într-adevăr ce înseamnă această curăţenie? Pricepeţi voi că de fapt curăţenia lui Lujin e totuna cu a Sonecikăi, dacă nu chiar mai rea, mai mârşavă, mai josnică, fiindcă mata, Dunecika, te gândeşti într-un fel la bunăstare, pe când în cazul ei e vorba pur şi simplu de-a muri sau nu de foame! Scump, tare scump costă curăţenia asta, Dunecika! Şi dacă până la urmă n-ai să poţi îndura, dacă o să te căieşti? De câtă amărăciune vei avea parte atunci, de câtă durere, de câte afuriseli şi lacrimi vărsate pe-ascuns, că tu nu eşti vreo Marfa Petrovna! Şi ce va fi cu mama? Că ea e neliniştită şi se zbuciumă de pe-acum, darămite când o să-i fie totul limpede? Dar cu mine?... Ce-aţi crezut voi despre mine? Nu vreau sacrificiul vostru, Dunecika, nu-l vreau, mamă! Nu, n-o să se întâmple lucrul ăsta cât sunt eu în viaţă! Nu