Brusc, se dezmetici din gânduri şi se opri.

„N-o să se întâmple? Şi ce-o să faci ca să-l împiedici? O să-l interzici? Dar cu ce drept, mă rog? Ce poţi să le promiţi la rândul tău ca să capeţi acest drept? Că le vei dedica toată viaţa ta, tot viitorul tău, când îţi vei termina studiile şi îţi vei găsi un post? Am mai auzit toate astea, nu sunt decât gogoşi, dar acum? Acum trebuie făcut ceva, acum, pricepi? Şi tu ce faci acum? Trăieşti pe spinarea lor. Fac rost de bani pentru tine punând zălog pensia de o sută de ruble şi leafa domnilor Svidrigailov. Cum o să le aperi tu, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor, de Svidrigailovi ori de Afanasi Ivanovici Vahruşin? Peste zece ani? În zece ani mama ta o să orbească de-atâta împletit la brobojoare şi de-atâta plâns, iar din pricina postului o să se topească pe picioare; şi sora ta? Ei, ia gândeşte-te, cu sora ta ce-o să fie peste zece ani ori în ăştia zece ani? Nu ghiceşti deloc?“

Se chinuia singur, învrăjbindu-şi sufletul cu asemenea întrebări şi aflând în asta chiar un soi de voluptate. De altminteri, ele nu erau deloc noi, nu se iviseră acum, ci erau vechi, dureroase, familiare. Începuseră încă demult să-i tulbure şi să-i macine sufletul. Demult, tare demult, când se născuse într-însul toată durerea asta de-acum, apoi crescuse, se adunase, iar în vremea din urmă se copsese şi se concentrase, luând forma unei întrebări sinistre, sălbatice şi fantastice, care-i tortura sufletul şi mintea, cerându-şi întruna răspunsul. Acum scrisoarea mamei îl lovise ca un trăsnet. Era clar că trebuia să înceteze cu suferinţa pasivă şi cu lamentările, că nu era momentul să mediteze la întrebări fără răspuns, ci trebuia să facă negreşit ceva, chiar acum, şi cât mai repede. Trebuia să ia o hotărâre cu orice preţ, oricare-ar fi ea, sau...

— Sau să renunţ de tot la viaţă! strigă deodată surescitat. Să accept supus soarta aşa cum e, o dată pentru totdeauna, şi să înăbuş în mine tot, renunţând la orice drept de a face ceva, de a trăi şi de a iubi!

„Înţelegeţi, înţelegeţi dumneavoastră, bunul meu domn, ce înseamnă să nu mai ai unde să te duci? îi veni dintr-odată în minte întrebarea de ieri a lui Marmeladov. Fiindcă orice om trebuie să aibă unde să se ducă...“

Brusc, tresări: îi trecuse fulgerător prin minte gândul de ieri. Dar nu din pricina acestui gând tresărise. Doar ştia, presimţise că o să revină, şi deja îl aştepta; dar gândul nu era chiar cel de ieri. Deosebirea era următoarea: cu o lună mai devreme şi până şi ieri, gândul acela nu era decât un vis, iar acum... acum se ivise deodată sub o formă nouă, ameninţătoare şi cu totul misterioasă şi devenise dintr-odată conştient de asta... Parcă îi căzu ceva în cap şi i se făcu negru înaintea ochilor.

Se uită grăbit în jur, căutând parcă ceva. Simţea nevoia să se aşeze şi se uită după o bancă; tocmai străbătea bulevardul K. Se zărea o bancă în faţă, la vreo sută de paşi. Se îndreptă spre ea cât putu de repede, dar pe drum trecu printr-o mică peripeţie care îi captă pentru câteva minute întreaga atenţie.

Uitându-se în direcţia băncii, văzu o femeie care mergea la vreo douăzeci de paşi în faţa lui, dar în primul moment nu-i dădu nici o atenţie, cum nu dăduse nici până atunci la nimic. I se întâmplase de multe ori să ajungă acasă şi să nu-şi amintească absolut deloc pe unde mersese, deja se obişnuise cu asta. Dar femeia aceasta avea în ea ceva straniu, care îţi sărea în ochi de la prima privire, şi atenţia începu să-i fie atrasă treptat de ea, mai întâi împotriva voinţei lui şi parcă în ciuda lui, pe urmă din ce în ce mai puternic. Vru dintr-odată să înţeleagă: ce era atât de straniu la femeia aceea? Mai întâi, părea să fie o fată foarte tânără şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbrelă şi fără mănuşi, dând din mâini cumva caraghios. Purta o rochiţă dintr-o mătase uşoară, dar pusă cam anapoda, mai mult descheiată, iar în spate, la talie, chiar unde începea fusta, era ruptă; o ditamai bucata din ea era sfâşiată şi atârna bălăngănindu-se. Avea o băsmăluţă prinsă în jurul gâtului gol, însă îi stătea cumva strâmb, într-o parte. Şi pentru ca tabloul să fie complet, fata mergea şovăielnic, poticnindu-se şi chiar clătinându-se în toate direcţiile. Această întâlnire reuşi să acapareze de-a binelea atenţia lui Raskolnikov. O prinse din urmă chiar în dreptul băncii, dar odată ajunsă acolo, ea se prăvăli într-un capăt, îşi lăsă capul pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseală. Uitându-se atent la ea, îşi dădu seama pe loc că era beată. Era o privelişte atât de stranie şi de uluitoare, încât se întrebă chiar dacă nu se înşela. Avea în faţa lui o feţişoară tânără de tot, la vreo şaisprezece ani, dacă nu chiar cincisprezece, micuţă, blonduţă, drăguţă, dar aprinsă toată şi parcă uşor buhăită. Părea că deja nu prea mai ştia de ea; îşi pusese un picior peste celălalt, expunându-l mai mult decât se cuvenea şi, după cât se vedea, nu prea îşi dădea seama că se afla pe stradă.

Raskolnikov nu se aşeză, dar nici nu se îndură să plece, ci stătea nedumerit în faţa ei. Bulevardul acela nu era niciodată prea populat, dar acum, la ora două şi pe căldura aceea, nu se zărea aproape nimeni. Şi totuşi, la marginea trotuarului, la vreo cincisprezece paşi depărtare, se oprise un domn care, din câte se vedea, tare ar mai fi dorit să se apropie şi el de fată cu anumite scopuri. Pesemne că o văzuse şi el de departe şi