o urmărise, dar Raskolnikov îi încurca socotelile. Îi arunca nişte priviri chiorâşe, încercând totodată să treacă neobservat, şi aştepta nerăbdător să se poată apropia după plecarea zdrenţărosului aceluia afurisit. Gândurile lui erau clare. Domnul avea vreo treizeci de ani, era gras, îndesat, rumen, cu buze roz şi mustăcioară, şi îmbrăcat foarte elegant. Pe Raskolnikov îl apucă furia şi simţi brusc nevoia să-l jignească pe filfizonul acela gras. Lăsă pentru o clipă fata şi se apropie de el.

— Hei, Svidrigailov! Îţi trebuie ceva? strigă strângând pumnii şi rânjind, spumegând de ură.

— Asta ce vrea să însemne? întrebă sever domnul, încruntând din sprâncene şi arătându-şi uimirea pe un ton superior.

— Să te cari!

— Cum îndrăzneşti, canalie!

Îşi agită cravaşa. Raskolnikov se repezi la el cu pumnii, fără să mai ţină seamă că domnul cel îndesat se putea descurca şi cu doi ca el. Dar, chiar în clipa aceea, cineva îl înhăţă cu putere pe la spate; vardistul, căci el era, se postă ca un zid între ei.

— Gata, domnilor, binevoiţi să nu vă bateţi în locuri publice. Dumneata ce vrei? Cine eşti? i se adresă cu asprime lui Raskolnikov, cercetându-i din ochi zdrenţele.

Raskolnikov îl privi atent. Avea un chip brav de soldat, cu mustăţi şi favoriţi cărunţi şi cu o privire plină de bun-simţ.

— Exact de dumneavoastră aveam nevoie, strigă apucându-l de braţ. Eu sunt un fost student, Raskolnikov... Asta o spun şi pentru dumneata, i se adresă el domnului, dar haideţi cu mine, să vă arăt ceva...

Şi apucându-l pe vardist de braţ, îl trase spre bancă.

— Uitaţi-vă, vedeţi, e beată turtă, adineauri mergea pe bulevard; cine ştie ce-o fi cu ea, dar nu pare de meserie. Mai mult ca sigur au îmbătat-o pe undeva şi au batjocorit-o... prima oară... înţelegeţi? Iar apoi i-au dat drumul pe stradă. Uitaţi-vă la rochia ei ruptă, uitaţi-vă cum e pusă pe ea: au îmbrăcat-o, nu s-a îmbrăcat singură, e îmbrăcată anapoda, de nişte mâini nepricepute, bărbăteşti. Se vede. Acum uitaţi-vă aici: pe fantele ăsta, cu care era să mă bat, nu-l cunosc deloc, tot pentru prima oară îl văd şi pe el; dar a zărit-o şi el încă de pe drum, şi-a dat seama că e beată şi nu mai ştie de ea, iar acum vrea cu tot dinadinsul să se apropie şi s-o înhaţe, în halul în care e, şi s-o ducă cine ştie unde... Exact aşa stau lucrurile, puteţi să mă credeţi, nu mă înşel. L-am văzut bine cum se uita la ea şi o urmărea, numai că i-am stricat eu socotelile şi acum aşteaptă să plec. Uitaţi, s-a tras mai la o parte şi, chipurile, îşi răsuceşte o ţigară... Cum să facem să i-o smulgem din gheare? Cum s-o ducem acasă. Gândiţi-vă!

Sergentul pricepu imediat şi începu să chibzuiască. În privinţa domnului celui gras totul era cât se poate de clar, mai rămânea fetiţa. Se aplecă asupra ei ca s-o vadă mai de-aproape şi o milă sinceră i se citi pe chip.

— Vai, ce păcat! zise dând din cap. Pare încă un copil. Au batjocorit-o, aşa e. Ascultă, domnişoară, începu să strige la ea, unde locuieşti?

Fata deschise nişte ochi obosiţi şi tulburi, se uită cu o privire prostită la cei care îi vorbeau şi flutură din mână.

— Ascultă, spuse Raskolnikov, uite (se scotoci prin buzunar şi scoase douăzeci de copeici; bine că le avea), uite, ia o trăsură şi dă-i birjarului adresa să te ducă. Dacă am putea să-i aflăm adresa!

— Domnişoară, ei, domnişoară, începu iar vardistul luând banii. Găsesc eu imediat o trăsură şi te duc acasă. Unde zici să te duc? Unde stai?

— Daţi-mi pace! Cum se ţin de capul meu! bâigui fata şi flutură iar din mână.

— Ai, ai, ai, nu-i bine! Vai, ce ruşine, domnişoară, ce ruşine! clătină din nou din cap vardistul a dojană, a milă, a indignare. Poftim misie! zise către Raskolnikov şi, în aceeaşi clipă, îl măsură din nou cu privirea. Ce-i drept, i se părea ciudat: era numai zdrenţe tot, dar avea bani de dat!

— Ai găsit-o departe de-aici? îl întrebă.

— V-am spus: mergea clătinându-se în faţa mea, chiar aici, pe bulevard. Cum a ajuns la bancă, s-a prăvălit pe ea.

— Vai de mine, mai mare ruşinea ce-i acum pe lume, Doamne Dumnezeule! E necoaptă de tot şi uite, e beată! Au batjocorit-o, asta aşa e! Uite, are şi rochiţa ruptă... Vai, ce dezmăţ e-n ziua de azi! O mai fi şi de familie, din cele scăpătate... Sunt multe din astea acum. Arată gingaşă, zici că-i o domnişoară. Se aplecă iar peste ea. Poate avea la rândul lui nişte fiice ca ea – „gingaşe, zici că-s domnişoare“, manierate şi în pas cu moda...

— Important, spuse îngrijorat Raskolnikov, e să n-o lăsăm pe mâna nemernicului ăstuia! Şi-ar mai bate şi el joc de ea! Se vede de la o poştă ce vrea. Uite că nu se dă dus, ticălosul!

Raskolnikov vorbea tare şi îl arăta cu degetul. Celălalt îl auzi şi păru să se înfurie iar, dar îşi luă seama şi se mărgini să arunce o privire dispreţuitoare. Apoi mai făcu agale vreo zece paşi mai încolo şi se opri iar.

— Nu-l lăsăm noi să facă ce vrea, zise vardistul gânditor. Numai de ne-ar spune unde s-o ducem, că atunci... Domnişoară, hei, domnişoară! strigă aplecându-se din nou asupra ei.

Ea deschise brusc ochii mari, se uită atent la cei