— Ptiu, neruşinaţii, se ţin de capul meu, zise ea fluturând iar din mână.

Umbla repede, dar clătinându-se rău, ca şi înainte. Filfizonul se ţinea după ea, însă mergând pe o altă alee, fără să o scape din ochi.

— N-ai nici o grijă, nu-l las eu, spuse hotărât vardistul şi se luă după el. Eh, e mare dezmăţ în ziua de azi! repetă tare, oftând.

În clipa aceea, pişcat parcă de ceva, Raskolnikov se răzgândi.

— Hei, ascultaţi! strigă el după mustăcios.

Acesta se întoarse.

— Lăsaţi-l! Ce treabă aveţi dumneavoastră? Daţi-l încolo! N-are decât să se distreze (arătă spre filfizon). Ce vă pasă?

Vardistul nu pricepu şi holbă ochii. Raskolnikov izbucni în râs.

— Ehei! zise vardistul dând din mână şi porni după cei doi, luându-l pe Raskolnikov drept un nebun, dacă nu chiar ceva mai rău.

„Cele douăzeci de copeici ale mele s-au dus, îşi spuse Raskolnikov furios când rămase singur. Las’ să ia şi de la ăla tot pe-atâta ca să-i lase fata, ăsta o să fie rezultatul... Ce m-o fi apucat să mă bag? Eu să ajut? Am eu dreptul să ajut? N-au decât să se mănânce de vii, care-i treaba mea? Şi cum am îndrăznit să dau cele douăzeci de copeici? Erau ale mele?“

În ciuda acestor cuvinte stranii, îşi simţea sufletul greu. Se aşeză pe banca abia părăsită. Gândurile i se învălmăşeau... În clipa aceea i-ar fi fost greu să se gândească la orice. Ar fi vrut să uite de sine, să uite totul, apoi să adoarmă şi să înceapă o viaţă cu totul nouă...

— Biata fată! spuse uitându-se spre capătul gol al băncii. O să se dezmeticească, o să plângă, pe urmă o să afle maică-sa... O s-o bată, după care o s-o bată crunt, de durere şi de ruşine, poate o s-o şi izgonească. Iar dacă n-o s-o izgonească, o să-nceapă să-i dea târcoale vreo Daria Franţovna şi-o să se plimbe fetiţa de colo-colo... Pe urmă o să vină spitalul (asta se-ntâmplă întotdeauna cu fetele cu mame cinstite care pe şest îşi fac de cap), ei, iar pe urmă... iar pe urmă... iar spitalul... vinul... cârciumile... şi iar spitalul... în doi-trei ani e o epavă şi la nouăşpe ani, dacă nu chiar la optşpe, s-a zis cu viaţa... N-am mai văzut atâtea fete din astea? Şi cum au ajuns aici? Uite că au ajuns... Pfui! Dar ce contează! Cică aşa şi trebuie. Un anumit procent, chipurile, trebuie să se ducă în fiecare an... unde să se ducă... la dracu’, probabil, pentru ca restul oamenilor să rămână nevinovaţi şi netulburaţi. Procent! Splendide cuvinţelele astea: atât de liniştitoare, de ştiinţifice. De îndată ce ai spus „procent“, n-ai de ce să te mai alarmezi. Că dacă ar fi fost un alt cuvânt... ei, atunci poate era mai îngrijorător... Şi ce dacă, într-un fel sau altul, intră şi Dunecika în acest procent? Nu-i acelaşi ca şi al ăsteilalte?

„Dar unde mă duc eu? se gândi deodată. Curios! Plecasem după ceva. Cum am terminat de citit scrisoarea, am şi plecat... Către Vasilievski Ostrov, la Razumihin. Asta era... acum îmi amintesc. Dar pentru ce-am plecat? Şi cum de mi-a venit taman acum în cap să mă duc la Razumihin? Ce ciudat!“

Se minuna singur. Razumihin era un fost coleg de universitate. E de notat că Raskolnikov aproape că nu avusese camarazi la universitate, se ţinuse departe de toţi, nu se ducea pe la nici unul, iar la el nu primea mai pe nimeni. De altfel, în scurt timp începuseră şi ceilalţi să îl ocolească. Nu lua deloc parte nici la adunări, nici la discuţii, nici la distracţii. Învăţa pe rupte, fără să se cruţe, lucru pentru care era respectat, dar de plăcut nu-l plăcea nimeni. Era foarte sărac, mândru, aproape trufaş, şi închis în sine, de parcă ar fi avut ceva de ascuns. Unii dintre colegi aveau impresia că se uita de sus la ei, ca la nişte copii, de parcă i-ar fi întrecut în privinţa culturii, cunoştinţelor şi convingerilor, socotindu-i inferiori ca idei şi preocupări.

De Razumihin, cine ştie de ce, se apropiase totuşi, adică nu că se apropiase, dar era mai vorbăreţ cu el, mai deschis. De altminteri, cu Razumihin nici nu se putea să fii în altfel de relaţii. Era un băiat extrem de vesel şi de sociabil, bun până la naivitate. Această naivitate ascundea însă profunzime şi demnitate. Cei mai buni colegi ai săi înţeleseseră acest lucru şi îl iubeau. Nu era prost deloc, chiar dacă uneori se arăta, într-adevăr, cam naiv. Avea o înfăţişare care atrăgea atenţia: era înalt, slab, niciodată bărbierit ca lumea, şi avea părul negru. Uneori făcea scandal şi era renumit pentru forţa lui. Într-o noapte, când bătea străzile împreună cu mai mulţi camarazi, pusese jos dintr-o lovitură un vardist înalt de aproape trei arşini. Putea să bea oricât, dar la fel de bine putea să nu bea deloc; putea să facă tot felul de trăsnăi de neiertat, dar la fel de bine putea să fie cuminte ca un înger de pe icoană. Razumihin se mai remarca şi prin faptul că nu-l tulbura niciodată vreun eşec şi nu se lăsa niciodată copleşit de împrejurări, oricât de nefericite ar fi fost. Putea să locuiască şi pe acoperiş, putea să îndure cea mai cruntă foame şi cel mai crâncen frig. Era sărac lipit şi absolut singur şi se întreţinea scoţând bani din tot soiul de îndeletniciri. Ştia o mulţime de posibilităţi de-a mai face rost de un ban. Iarna nu-şi încălzea deloc odaia, spunând