că era chiar mai plăcut, fiindcă dormea mai bine în frig. Deocamdată fusese şi el nevoit să lase universitatea, dar nădăjduia că nu pentru mult timp, căci făcea tot posibilul să se redreseze, ca să-şi poată relua studiile. Raskolnikov nu mai dăduse pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nici nu-i ştia adresa. Cu vreo două luni în urmă, se întâlniseră întâmplător pe stradă, dar Raskolnikov se întorsese şi chiar trecuse pe partea cealaltă ca să nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl observase, trecuse pe lângă el, din dorinţa de a nu-şi tulbura prietenul.

~ V ~

„Aşa e, nu e mult de când încă mai voiam să-l rog pe Razumihin să-mi găsească ceva de lucru, nişte meditaţii acolo..., îşi duse Raskolnikov gândul la capăt. Dar acum cu ce să mă ajute el? Să zicem că mi-ar face rost de nişte lecţii, că şi-ar împărţi cu mine ultima copeică, dacă o avea vreuna, şi că aş putea să-mi cumpăr nişte cizme şi să-mi rafistolez costumul, ca să pot să mă duc să dau lecţii... hm... Bun, şi pe urmă? Ce să fac cu câteva copeici? Asta-mi trebuie acum? E chiar de râs, zău aşa, să mă duc la Razumihin...“

Întrebarea aceea, de ce se ducea el acum la Razumihin, îl frământa mai mult decât voia s-o recunoască; cuprins de panică, tot căuta să descopere ceva de rău augur pentru el în această intenţie, în aparenţă cât se poate de banală.

„Oare mi-am pus în gând să îndrept totul numai cu ajutorul lui Razumihin şi am găsit în el o soluţie la toate?“, se întrebă mirat.

Chibzui, îşi frecă fruntea şi, lucru ciudat, după ce se zbuciumase atâta, îi veni, brusc şi aproape de la sine, o idee mai mult decât stranie.

„Mda... la Razumihin, îşi spuse deodată cât se poate de liniştit, ca şi cum se hotărâse definitiv, la Razumihin am să mă duc, asta-i sigur... dar nu acum... Am să mă duc la el... a doua zi după asta, când se va isprăvi cu asta şi o să fie totul altfel...“

Şi, brusc, se dezmetici.

— După asta, strigă sărind de pe bancă, dar o să se întâmple asta? Chiar o să se întâmple?

Părăsi banca şi se îndepărtă aproape în fugă; ar fi vrut s-o ia înapoi, spre casă, dar i se făcuse brusc o silă îngrozitoare de-a se duce acasă; acolo, în cotlonul ăla, în dulapul ăla îngrozitor, se şi cocea asta, de mai bine de o lună; o luă încotro vedea cu ochii.

Tremurul nervos deveni cumva febril; simţea chiar frisoane; cu toată arşiţa, i se făcuse frig. Începu, aproape inconştient, să se uite cu luare-aminte la tot ce întâlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat cu tot dinadinsul să-şi abată atenţia, dar nu izbutea deloc şi cădea iarăşi pradă gândurilor. Dar când, tresărind, ridica din nou capul şi privea în jur, uita pe loc la ce se gândise cu o clipă mai înainte şi chiar pe unde trecuse. Străbătu astfel Vasilievski Ostrov, ieşi pe strada Malaia Neva, trecu podul şi o apucă spre insule. Verdeaţa şi prospeţimea îi bucurară la început ochii obosiţi, obişnuiţi cu praful oraşului, cu varul şi clădirile imense care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu erau nici zăpuşeală, nici miasme, nici cârciumi. Dar curând, aceste senzaţii noi şi plăcute deveniră la rândul lor morbide, enervante. Din când în când se oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţă, se uita peste gard şi vedea de departe femei destinse stând pe balcoane sau terase şi copii zburdând prin grădină. Îl atrăgeau mai ales florile; la ele se uita cel mai mult. Întâlni echipaje elegante şi oameni călare, bărbaţi şi femei; se uita după ei cu o privire curioasă şi îi ieşeau din minte înainte să-i piardă din vedere. La un moment dat se opri şi îşi numără banii: erau vreo treizeci de copeici. „Douăzeci vardistului, trei Nastiei pentru scrisoare... deci Marmeladovilor le-am lăsat ieri patruzeci şi şapte ori cincizeci de copeici“, se gândi, socotind cu un anume scop, dar curând uită pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi aduse aminte când trecu prin dreptul unui soi de birt şi simţi că îi era foame. Intră în birt, bău un păhărel de votcă şi luă o plăcintă umplută cu ceva. O termină de mâncat când era deja pe drum. Cum nu mai băuse de foarte multă vreme, votca îşi făcu efectul într-o clipă, deşi nu dăduse pe gât decât una. Picioarele i se îngreunară şi simţi că îl ia somnul. Porni spre casă, dar ajungând la Petrovski Ostrov, se vârî în nişte tufişuri, se prăvăli în iarbă şi adormi pe loc.

Starea de boală provoacă deseori vise deosebit de limpezi, de vii şi de asemănătoare cu realitatea. Imaginile care se nasc astfel sunt uneori monstruoase, dar decorul şi întreaga desfăşurare a evenimentelor sunt atât de veridice, presărate cu detalii atât de subtile, de neaşteptate, de ingenioase, încât nici măcar cel care visează nu şi le-ar putea închipui dacă ar fi treaz, fie el chiar un artist ca Puşkin ori Turgheniev. Astfel de vise morbide rămân întotdeauna mult timp în memorie şi impresionează puternic organismul surescitat şi zdruncinat.

Raskolnikov visă cea îngrozitor. Se visă copil, în orăşelul lor. Are vreo şapte ani şi se plimbă cu tatăl său, într-o seară de sărbătoare, în afara oraşului. Cerul e cenuşiu, aerul – înăbuşitor, locul e exact aşa cum se întipărise în memoria lui; dar în memorie era mult mai şters decât îi apărea acum în vis. Orăşelul se vede ca în palmă, nu e absolut nimic în jur, nici măcar o salcie; undeva, foarte departe, chiar unde începe