cerul, se zăreşte pădurea. La câţiva paşi de ultima grădină a oraşului e o cârciumă, o cârciumă mare, care îi stârnea întotdeauna cea mai neplăcută senzaţie şi chiar îl înfricoşa ori de câte ori trecea pe lângă ea, plimbându-se cu tatăl lui. Era întotdeauna ticsită de lume şi dinăuntru se auzeau tot timpul urlete, hohote de râs, înjurături, cântece îngânate cu glas răguşit, dezgustător, zgomote de încăierare; în jurul cârciumii mişunau întotdeauna o mulţime de beţivani cu mutre fioroase... Când le ieşeau în cale, se lipea de tatăl lui, tremurând ca varga. Lângă cârciumă e un drum, un drum de ţară veşnic plin de praf, iar praful acela e întotdeauna negru. Merge şerpuit şi mai departe, la vreo trei sute de paşi, face la dreapta, pe lângă cimitirul oraşului. În mijlocul cimitirului e biserica de piatră cu turlă verde unde se ducea de vreo două ori pe an cu tatăl şi cu mama lui la liturghie, când se ţineau parastase pentru bunica lui, care murise demult şi pe care n-o văzuse niciodată. În asemenea ocazii aduceau întotdeauna pe un blid alb, învelită într-un ştergar, coliva dulce din orez, cu stafide presărate deasupra în cruce. Îi erau dragi biserica asta, cu icoanele ei vechi, mai toate fără ramă, şi preotul bătrân căruia îi tremura capul. Alături de mormântul bunicii, pe care se ridica o lespede, era mormântul mărunţel al fratelui său mai mic, dar nu-l ştia nici pe el, fiindcă murise la şase luni, nu avea cum să şi-l amintească; i se spusese însă că a avut un frăţior şi, de câte ori se ducea la cimitir, se închina cu pioşenie în faţa mormântului, apoi se apleca cuviincios şi săruta lespedea. Iar acum visează că merge cu tatăl lui pe drumul care duce la cimitir şi că trec prin dreptul cârciumii; îşi ţine tatăl de mână şi se uită cu teamă spre cârciumă. Ceva deosebit îi atrage atenţia: de astă dată pare să fie o petrecere, sunt o droaie de târgoveţe gătite, muieri cu bărbaţii lor, lepădături de tot felul. Toţi sunt beţi, toţi cântă, iar lângă pridvorul cârciumii e o căruţă, însă o căruţă ciudată. E o căruţă din acelea mari, la care se înhamă cai zdraveni de povară şi cu care se cară mărfuri şi butoaie cu vin. Îi plăcea întotdeauna să se uite la caii aceia zdraveni de povară, cu coame lungi, cu picioare groase, care merg domol, cu pas măsurat, şi trag după ei, fără nici un efort, ditamai muntele, de zici că le e mai lesne cu căruţa decât fără ea. Dar acum, ciudat lucru, la o căruţă din asta mare era înhămată o mârţoagă de ţară, pipernicită şi prăpădită, roaibă, una din alea care – văzuse de multe ori aşa ceva – se cocoşează trăgând câte un ditamai carul cu lemne sau cu fân, mai cu seamă când carul se înţepeneşte în glod sau în vreun făgaş, şi atunci mujicii le bat întotdeauna crâncen cu biciul, câteodată chiar peste bot şi peste ochi, iar lui îi era aşa de milă, aşa de milă, că numai nu plângea, iar mama îl trăgea întotdeauna de la geam. Iată însă că deodată se iscă o mare larmă: din cârciumă ies chiuind şi cântând, cu balalaicele după ei, nişte matahale de mujici beţi morţi, în cămăşi roşii şi albastre, cu sumanele pe umeri.

— Hai sus, urcaţi toţi! strigă unul încă tânăr, cu grumazul gros, bucălat şi morcoviu la faţă. Vă duc pe toţi, haideţi!

Nici nu termină însă bine, că se şi pornesc râsetele şi strigătele:

— Vezi să nu ne ducă gloaba asta!

— Ce-i cu tine, Mikolka, te-ai smintit de-ai înhămat iepşoara asta la ditamai căruţa?

— Roaiba asta are ca nimic douăzeci de ani, fraţilor!

— Urcaţi că vă duc pe toţi! strigă iarăşi Mikolka sărind primul în căruţă, apucând hăţurile şi suindu-se pe capră în picioare. Murgul l-a luat Matvei deunăzi, strigă el din căruţă, iar iepşoara asta, fraţilor, mi-a mâncat sufletul de-mi vine s-o omor, stric mâncarea pe ea. Hai, urcaţi odată! O fac s-o ia la galop! O s-o ia la galop!

Apucă biciul şi se pregăteşte plin de mulţumire să-i ardă una mârţoagei.

— Urcaţi-vă, bre, ce staţi? hohotesc unii în mulţime. N-auziţi, o s-o ia la galop!

— N-a mai săltat asta la galop de zece ani!

— O să salte!

— Ce staţi pe gânduri, frăţânilor, puneţi mâna pe câte-un bici şi ţineţi-le pregătite!

— Aşa, aşa! Arde-o!

Râzând şi glumind, se suie toţi în căruţa lui Mikolka. S-au urcat deja vreo şase inşi, dar mai e loc. Iau cu ei şi o muiere grasă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie, poartă pe cap o chicică3 cu mărgele, în picioare are pâslari, sparge în dinţi alune şi din când în când râde. Mulţimea din jur râde şi ea, dar cum să nu râdă: o iepşoară slăbănoagă ca asta să ducă asemenea greutate! Doi flăcăi din căruţă se şi înarmează cu câte un bici, să-l ajute pe Mikolka. Se aude „Diii!“, mârţoaga trage din răsputeri, însă nu-i în stare să meargă, nu la galop, dar nici la pas, doar păşeşte mărunt, gâfâie, i se îndoaie picioarele sub loviturile a trei bice care o şfichiuiesc ca nişte boabe de mazăre. Râsetele din căruţă şi din mulţime se înteţesc, iar pe Mikolka îl apucă furia şi, turbat, loveşte iepşoara tot mai des, crezând nesmintit că are s-o ia la galop.

— Luaţi-mă şi pe mine fraţilor! strigă din mulţime un flăcău dornic să nu piardă distracţia.

— Urcă! Urcaţi toţi! răcneşte Mikolka. O să ne care pe toţi, că altfel o sting în bătăi!