Şi dă, dă cu biciul în ea, nici nu mai ştie cu ce să dea de turbat ce-i.

— Tăticule, tăticule, strigă el către tatăl său. Tăticule, uite ce fac! Săracul căluţ, îl omoară, tăticule, săracu’ de el!

— Hai, hai să mergem! spune tatăl. Neisprăviţii ăştia îşi fac de cap; hai, nu te mai uita! Vrea să-l ia de-acolo, dar el i se smulge din mâini şi, fără să mai ştie de sine, se repede la căluţ. Bietul animal e deja la capătul puterilor. Suflă greu, se opreşte, se smuceşte iar, cât pe ce să cadă.

— Daţi în ea până o crăpa, dacă-i pe-aşa! zbiară Mikolka. Îi arăt eu ei!

— Nu ţi-e frică de Cel de Sus, împieliţatule! strigă la el un bătrân din mulţime.

— Cum să ducă o biată iepşoară ditamai povara, mai zise unul.

— O omori! strigă un al treilea.

— Ia vezi-ţi de treabă! E a mea! Fac ce vreau cu ea! Haideţi, urcaţi! Urcaţi cu toţii! Nu o las până n-o ia la galop!

Deodată izbucnesc nişte hohotele de râs care acoperă totul: copleşită de loviturile care se înteţeau, iepşoara începuse să zvârle din copite de neputinţă. Nici măcar bătrânul nu-şi poate stăpâni râsul. Zău aşa, prăpădita asta de iepşoară mai dă şi din copite!

Doi flăcăi din mulţime, care şi-au făcut rost de câte un bici, se reped la căluţ şi-l lovesc peste şale, şi dintr-o parte, şi din cealaltă.

— Arde-o peste cap, arde-o peste ochi! urlă Mikolka.

— Ia să-i tragem un cântec, fraţilor! zbiară unul din căruţă şi se pornesc cu toţii.

Se dezlănţuie un cântec deşucheat, în zdrăngănit de dairea şi cu fluierături la refren. Muieruşca ronţăie alune şi la răstimpuri râde.

...El fuge pe lângă căluţ, aleargă în faţa lui, vede cum îl bat peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se ridică în gât, lacrimile îi curg şiroaie pe obraji. Unul dintre cei care bat calul îl plesneşte din greşeală peste faţă; însă el nu simte nimic, îşi frânge mâinile, ţipă, se repede la bătrânul cărunt cu barbă albă, care clatină din cap, osândind toate astea. O femeie îl prinde de mână şi vrea să-l ducă de-acolo, dar el se smulge şi fuge iar la căluţ, care e deja pe cale să se prăbuşească, însă mai zvârle o dată din copite.

— Dar-ar boala-n tine! urlă ca un apucat Mikolka.

Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul căruţei o hulubă lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amândouă mâinile şi o agită din răsputeri deasupra iepşoarei.

— O face praf! se aude din mulţime.

— O omoară!

— E a mea! zbiară Mikolka şi, luându-şi avânt, o loveşte cu huluba.

Se aude o bufnitură.

— Dă-i, dă-i! Ce se bagă ei! strigă voci din mulţime.

Mikolka îşi ia încă o dată avânt şi o nouă lovitură se abate cu toată puterea pe spinarea nenorocitei mârţoage. Aceasta se lasă de tot pe spate, apoi face un salt şi se smuceşte, se smuceşte cu câtă putere mai are în toate direcţiile, să scape; e luată însă în primire din toate părţile cu şase bice, iar huluba se ridică şi cade pentru a treia oară, apoi a patra, ritmic, cu avânt. Mikolka e turbat că nu i-a venit de hac dintr-o lovitură.

— Are viaţă-n ea! strigă voci în jurul lui.

— Acuma cade, fraţilor, gata cu ea! răcneşte un amator din mulţime.

— Dă-i cu toporul, ce naiba! Isprăveşte odată cu ea! mugeşte un al treilea.

— Ho, mânca-te-ar viermii! La o parte! zbiară furios Mikolka, apoi dă cu huluba de-a azvârlita, se apleacă iar în căruţă şi scoate de-acolo un drug de fier. Păzea! strigă şi loveşte cu toată puterea, de sus, bietul căluţ. Izbitura cade trosnind; iepşoara se clatină pe picioare, se lasă pe crupă, încearcă să se mai smucească, dar drugul se abate din nou cu avânt pe spinarea ei şi atunci cade la pământ, ca şi cum i s-ar fi retezat toate cele patru picioare deodată.

— Omoar-o! urlă Mikolka şi sare din căruţă, parcă fără să mai ştie de el. Câţiva flăcăi, la fel de roşii la faţă şi de beţi, apucă ce la cade în mâini, bice, bâte, huluba, şi se reped spre iapa muribundă.

Mikolka, stând într-o parte, începe să-i care în neştire lovituri cu drugul în spinare. Iapa îşi întinde botul, suflă o dată greu şi îşi dă duhul.

— I-a venit de hac! strigă voci din mulţime.

— De ce n-o fi vrut să meargă la galop?

— E a mea! zbiară Mikolka cu drugul în mâini şi cu ochii roşii de sânge.

Stă în picioare de parcă îi pare rău că nu mai are în cine da.

— Ţi-ai pierdut şi ultima fărâmă de credinţă! strigă mai mulţi la el.

Sărmanul copil nu mai ştie ce-i cu el. Îşi croieşte drum urlând prin mulţime spre căluţ, îi cuprinde cu braţele botul înţepenit şi însângerat, îl sărută pe ochi, pe buze. Pe urmă sare deodată în picioare şi se repede cu pumnişorii la Mikolka. În clipa aceea, tatăl, care nu izbutise să-l ajungă din urmă, îl înşfacă în sfârşit şi-l scoate din mulţime.

— Haidem! îi