— Tăticule! De ce l-au omorât... săracul căluţ...! spune el printre suspine, dar glasul i se frânge şi cuvintele ies din pieptul lui chinuit amestecate cu ţipete.

— Sunt beţi... sunt violenţi, nu-i treaba noastră, hai! răspunde tatăl.

Îşi cuprinde tatăl cu braţele, dar simte un fel de strânsoare în piept. Încearcă să respire, să strige... şi se trezeşte.

Se deşteptă lac de sudoare, cu părul ud şi cu răsuflarea tăiată, şi, îngrozit, dădu să se ridice.

— Slavă Domnului că a fost doar un vis! spuse aşezându-se sub un copac şi respirând greu. Dar ce-i asta? Nu cumva mă apucă febra? Ce vis oribil!

Îşi simţea trupul zdrobit, iar sufletul îi era tulbure şi întunecat. Puse coatele pe genunchi şi îşi sprijini capul în mâini.

— Doamne! exclamă. Nu cumva chiar o să iau toporul şi o să-i dau în cap, să-i zdrobesc ţeasta... să alunec pe sângele cald, lipicios, să sparg încuietoarea, să fur tremurând şi să mă ascund mânjit tot de sânge... cu toporul... Doamne, nu cumva?

Tremura ca o frunză vorbind aşa.

— Da’ ce mai e şi asta? continuă tresărind din nou şi parcă uluit. Doar ştiam că nu sunt în stare, de ce m-am mai chinuit până acum? Chiar şi ieri, ieri, când m-am dus să fac... proba asta, ieri mi-a fost limpede că n-aş reuşi niciodată... Atunci de ce o iau de la capăt? De ce şovăi? Doar şi ieri, când coboram scara, mi-am spus singur că e ceva mârşav, infam, josnic, josnic... numai gândul la asta îmi întoarce stomacul pe dos şi mă înspăimântă.

— Nu, n-aş fi în stare, n-aş fi în stare! Chiar dacă n-ar exista nici o urmă de îndoială în socotelile astea şi toate amănuntele planului pe care l-am clocit luna asta ar fi clare ca lumina zilei şi corecte ca o aritmetică. Doamne! Tot nu m-aş hotărî! Fiindcă n-aş fi în stare, nu sunt în stare!... Atunci de ce, de ce...

Se ridică, se uită cu uimire în jur, ca şi cum s-ar fi minunat de faptul că ajunsese aici, şi o luă spre podul T. Era palid, ochii îi ardeau, îşi simţea toate membrele fără vlagă, dar brusc începu parcă să respire mai uşor. I se părea că scăpase de povara aceea îngrozitoare care îl apăsase atâta vreme şi-şi simţea acum sufletul uşor şi împăcat. „Doamne, se rugă, arată-mi calea şi am să mă lepăd de blestematul ăsta de... vis al meu!“

Traversând podul, se uită tăcut şi liniştit la Neva şi la splendidul asfinţit al soarelui roşu, strălucitor. În ciuda slăbiciunii, nu simţea nici urmă de oboseală. Ca şi cum buboiul pe care îl avea în inimă şi care copsese toată luna din urmă s-ar fi spart brusc. Liber, liber! Se eliberase de tentaţia, de vraja, de obsesia asta!

Mai târziu, când îşi amintea de perioada aceea şi de tot ce i se întâmplase în acele zile, minut cu minut, punct cu punct, îl surprindea întotdeauna până la superstiţie un singur lucru, care în sine nu era foarte neobişnuit, dar care pe urmă i s-a părut a fi fost un fel de fatalitate. Nu putea înţelege şi nu-şi putea explica nicicum de ce, istovit, sleit cum era, în loc să se întoarcă acasă pe drumul cel mai drept şi mai scurt, cum i-ar fi fost cel mai uşor, s-a întors prin piaţa Sennaia, pe unde nu avea de ce să treacă. Ocolul nu era mare, dar cu siguranţă nu-şi avea câtuşi de puţin rostul. E adevărat că i se întâmplase de zeci de ori să se întoarcă acasă fără să-şi amintească străzile pe care trecuse. Dar de ce, s-a întrebat mereu, de ce s-a petrecut întâlnirea aceea – atât de însemnată, de hotărâtoare pentru el, şi totodată cum nu se poate mai întâmplătoare – din piaţa Sennaia (unde nici nu avea ce să caute) taman atunci, în ora şi în minutul acela al vieţii lui, în starea lui de spirit de-atunci şi în împrejurările acelea în care această întâlnire putea să aibă efectul cel mai decisiv şi mai definitiv asupra întregului său destin? Parcă l-ar fi aşteptat anume acolo!

Era aproape ora nouă când a ajuns în piaţa Sennaia. Negustorii de la mese, de la tarabe, de prin prăvălii şi dughene închideau toţi sau îşi strângeau şi îşi puneau marfa la loc şi se împrăştiau pe la casele lor, ca şi cumpărătorii. Prin preajma birturilor de la caturile de jos sau prin curţile murdare şi rău mirositoare ale caselor din piaţa Sennaia, bântuiau o groază de meseriaşi şi de telali de tot felul. Locul acela şi străduţele învecinate îi plăceau cel mai mult lui Raskolnikov când ieşea din casă fără vreun ţel. Aici nu era privit cu dispreţ din pricina zdrenţelor sale, putea să umble îmbrăcat oricum, fără să se scandalizeze nimeni. În colţul străduţei K., un negustor şi o femeie, probabil nevastă-sa, vindeau nişte articole de mercerie înşirate pe două mese: aţă, şireturi, basmale de stambă etc. Se ridicaseră şi ei să plece, dar mai zăboveau, stând de vorbă cu o cunoştinţă care trecuse pe-acolo. Cunoştinţa era Lizaveta Ivanovna, sau simplu, cum îi spuneau toţi, Lizaveta, nimeni alta decât sora bătrânei aceleia, Aliona Ivanovna, văduva de arhivar şi cămătăreasa la care fusese cu o zi înainte Raskolnikov, când se dusese să-şi amaneteze ceasul şi să facă proba... Ştia deja de mult totul despre Lizaveta şi ea îl cunoştea la rândul ei puţin. Era o fată bătrână de vreo treizeci şi cinci de ani, înaltă, stângace, sfioasă şi blândă, aproape retardată, pe care soră-sa o ţinea ca pe-o roabă şi o muncea zi şi noapte, făcând-o să tremure de frica, dar şi de