bătăile ei. Stătea gânditoare în faţa negustorului şi a nevesti-sii, cu o legătură în braţe, şi îi asculta atentă, în timp ce ei îi explicau ceva cu mare însufleţire. Când dădu cu ochii de ea, Raskolnikov încercă o senzaţie stranie, un soi de uimire profundă, deşi întâlnirea aceasta nu avea nimic neobişnuit.

— Atunci să hotărăşti dumneata, Lizaveta Ivanovna, zise tare negustorul. Să treci pe-aici mâine, pe la şapte. Or să vină şi dânşii.

— Mâine? tărăgănă gânditoare cuvintele Lizaveta, parcă nehotărâtă.

— Aliona Ivanovna a băgat frica-n dumneata! turuia nevasta negustorului, o muieruşcă vioaie. Mă uit la dumneata şi mi se pare că eşti un copil mic. Barem de ţi-ar fi soră bună, dar e şi vitregă, şi uite cum a pus şaua pe dumneata.

— De data asta nu-i spune nimic Alionei Ivanovna, o întrerupse soţul, eu aşa te sfătuiesc, şi vino fără să-i ceri voie. Treaba merită. Pe urmă o să vadă singură şi surioara.

— Vasăzică să vin?

— La ora şapte, mâine. O să vină cineva şi din partea dânşilor şi o să hotărâţi între dumneavoastră.

— Punem şi samovarul, adăugă nevasta.

— Bine, o să vin, spuse Lizaveta chibzuind încă şi se urni încet din loc.

Trecând de ei chiar în clipa aceea, Raskolnikov nu auzi mai mult. Trecuse încet, neobservat, străduindu-se să nu scape nici un cuvânt. Uimirea de la început se transformă treptat în groază, parcă i-ar fi alunecat o bucată de gheaţă pe şira spinării. Aflase, dintr-odată şi cu totul pe neaşteptate, că mâine, la ora şapte seara, Lizaveta, sora bătrânei şi singura ei colocatară, nu avea să fie acasă şi că, prin urmare, fix la ora şapte seara, bătrâna avea să fie singură.

Nu mai avea decât câţiva paşi până acasă. Intră în cameră ca şi cum ar fi fost condamnat la moarte. Nu se gândea la nimic, de altfel nici nu era în stare, însă simţea cu toată fiinţa lui că nu mai avea nici liber arbitru, nici voinţă şi că, brusc, se hotărâse totul definitiv.

Fără îndoială, nici dacă ar fi aşteptat ani de zile o ocazie prielnică, nici atunci probabil, n-ar fi putut conta în planul său pe un pas mai sigur spre izbândă decât cel care i se ivise în cale acum. În orice caz, ar fi fost greu de aflat în ajun şi în mod sigur, cu cea mai mare exactitate şi cu cel mai mic risc, fără nici un fel de întrebări şi investigaţii periculoase, că mâine, la ora cutare, cutare bătrână pe care se pregătea să o atace avea să rămână singură-singurică în casă.

  

3 Podoabă capilară purtată de femeile măritate, asemănătoare cu o scufie, frumos brodată şi împodobită.

~ VI ~

Mai târziu, Raskolnikov află din întâmplare de ce o poftiseră la ei tarabagiul şi nevastă-sa pe Lizaveta. Era vorba despre cel mai banal lucru, ceva care nu avea nimic deosebit. O familie venită de curând în capitală şi ajunsă la sapă de lemn vindea haine de damă. Cum la piaţă n-ar fi luat mare lucru pe ele, căutaseră o precupeaţă, iar Lizaveta tocmai cu asta se îndeletnicea: lua comisioane, umbla peste tot să plaseze marfa, şi o căutau mulţi, pentru că era cinstită şi spunea întotdeauna ultimul preţ, iar acesta rămânea bătut în cuie. Dar în general vorbea puţin şi, cum am mai spus, era blajină şi sperioasă...

Raskolnikov devenise însă în ultima vreme superstiţios. Urmele superstiţiilor de-atunci, aproape de neşters, au rămas înlăuntrul lui încă mult timp după aceea. Iar mai târziu a fost mereu înclinat să vadă în toată treaba aceea ceva straniu şi misterios, ca şi cum ar fi existat nişte înrâuriri şi nişte coincidenţe neobişnuite. Iarna trecută, un cunoscut de-al lui, student şi el, Pokorev, care pleca la Harkov, îi dăduse, pe când stăteau de vorbă, adresa bătrânei Aliona Ivanovna, în caz că ar vrea să amaneteze ceva. Multă vreme n-a avut nevoie să se ducă la ea, fiindcă avea meditaţii şi, cum-necum, se descurca. Dar cu o lună şi jumătate în urmă şi-a amintit de adresă; avea două obiecte bune de amanetat: vechiul ceas de argint rămas de la tatăl său şi un ineluş de aur cu trei pietricele roşii, pe care i-l dăruise la despărţire sora lui, ca amintire. S-a hotărât să ducă inelul. Găsind-o pe bătrână, încă de la prima privire, fără să ştie încă mai nimic despre ea, a simţit o aversiune de neînvins; luase de la ea două „foi“ şi în drum spre casă intrase într-un birt mic şi nenorocit. Ceruse un ceai şi căzuse pe gânduri. Un gând straniu i se ivise în minte, ca un puişor din ou, şi stăruia acolo.

Aproape alături de el, la o altă măsuţă, erau aşezaţi un student pe care nu-l cunoştea şi nici nu-şi amintea să-l fi văzut vreodată şi un ofiţer tânăr. Jucaseră biliard şi acum stăteau la un pahar de ceai. La un moment dat, îl auzise pe student pomenindu-i ofiţerului despre o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, văduva unui arhivar, şi dându-i adresa ei. Acest simplu fapt i se păruse straniu lui Raskolnikov: el tocmai de-acolo venea şi poftim – auzea deja vorbindu-se despre ea. Era o întâmplare, desigur, dar uite că exact acum, când nu putea scăpa nicicum de o senzaţie foarte ciudată, exact acum se găsea cineva care să-i dea parcă apă la moară: studentul se apucase să-i dea tovarăşului său tot felul de amănunte despre Aliona Ivanovna.

— E nemaipomenită, spunea el, la ea