poţi să faci rost de bani oricând. E bogată ca un jidov, poate să-ţi dea şi cinci mii odată, dar îţi primeşte şi un amanet de-o rublă. Au trecut mulţi de-ai noştri pe la ea. Doar că-i o scârbă...

Şi începuse să povestească pe îndelete cât era de rea şi plină de toane: mai întâi, dacă întârziai o singură zi, nu-ţi mai vedeai gajul. Apoi dădea pe un lucru de patru ori mai puţin decât făcea, dar dobândă îţi lua cinci, dacă nu chiar şapte la sută pe lună ş.a.m.d. Tot vorbind, studentul mai pomenise că bătrâna avea o soră, Lizaveta, pe care, aşa sfrijită cum era, o bătea întruna şi o ţinea ca pe-o roabă, ca pe un copil mic, măcar că Lizaveta avea mai bine de doi arşini jumate înălţime...

— E şi ea un fenomen! exclamă studentul şi izbucni în râs.

Se apucaseră să vorbească despre Lizaveta. Studentul povestea despre ea cu un soi de plăcere şi râdea întruna, iar ofiţerul îl asculta cu mare interes, rugându-l chiar să i-o trimită pe această Lizaveta ca să-i cârpească lenjeria. Raskolnikov nu lăsase să-i scape nici un cuvânt şi aflase dintr-odată totul: Lizaveta era sora mai mică, vitregă (erau surori numai după tată), a bătrânei şi făcuse deja treizeci şi cinci de ani. Muncea pentru soră-sa zi şi noapte, era bucătăreasă şi spălătoreasă, cosea tot felul de lucruri ca să le vândă, spăla podele pe la alţii, şi-i dădea tot ce câştiga soră-sii. Nu îndrăznea să primească vreo comandă sau să lucreze ceva fără încuviinţarea bătrânei. Aceasta îşi făcuse deja testamentul, lucru ştiut de Lizaveta, căreia nu-i lăsa nici un sfanţ, doar nişte bunuri mobile, scaune şi aşa mai departe; toţi banii aveau să meargă la o mânăstire din gubernia N., pentru veşnica pomenire a sufletului bătrânei. Lizaveta n-avea nimic comun cu funcţionărimea, făcea parte din mica burghezie, era fată bătrână şi arăta şleampătă rău, deşirată, cu ditamai picioarele care parcă erau răsucite în nişte ghete scâlciate de şevro, în schimb se ţinea foarte curată. Dar lucrul de care se mira şi de care făcea cel mai mare haz studentul era că Lizaveta umbla întruna însărcinată...

— Păi spuneai că-i urâtă, spuse ofiţerul.

— Da, e tuciurie, zici că-i un soldat îmbrăcat în femeie, dar ştii, nu-i deloc un monstru... Are o faţă şi nişte ochi plini de bunătate. Chiar aşa. Dovadă că place multora. E liniştită, sfioasă, supusă, face ce-i spui, orice. Şi are un zâmbet chiar frumos.

— Nu cumva o placi? râse ofiţerul.

— Ca pe o ciudăţenie. Nu, uite ce vreau să-ţi spun. Pe blestemata aia de bătrână aş omorî-o şi aş jefui-o, pot să te asigur, fără nici o mustrare de conştiinţă, adăugă cu patimă studentul.

Ofiţerul râsese din nou, dar Raskolnikov tresărise. Ce ciudat era totul!

— Dacă-mi dai voie, vreau să-ţi pun o întrebare serioasă, spuse cu aprindere studentul. Eu am glumit acum, bineînţeles, dar uite: pe de-o parte, ai o băbătie bolnavă, rea, afurisită, proastă, smintită, care nu e de folos nimănui, ba din contră, e o pacoste pentru toţi, care nu ştie nici ea pentru ce trăieşte şi care ca mâine o să moară de moarte bună. Pricepi? Pricepi?

— Da, pricep, răspunse ofiţerul privindu-şi cu atenţie tovarăşul, care se aprindea tot mai tare.

— Atunci ascultă mai departe. Pe de altă parte, ai forţe tinere, proaspete, care se pierd de pomană, fără nici un fel de sprijin, şi sunt cu miile, peste tot. O sută, o mie de fapte şi de idei bune se pot înfăptui sau reînnoi pe banii bătrânei, care sunt hărăziţi unei mânăstiri! Sute, poate mii de existenţe care pot fi puse pe un făgaş; zeci de familii salvate de la mizerie, descompunere, pieire, desfrâu, boli venerice – toate astea sunt posibile cu banii ei. Omoar-o şi ia-i banii, ca să te poţi dedica apoi cu ei slujirii întregii omeniri şi cauzei comune; tu ce crezi, nu este răscumpărată o crimă absolut insignifiantă de mii de fapte bune? Cu preţul unei singure vieţi, mii de vieţi salvate de la putrefacţie şi de la descompunere. O singură moarte şi o sută de vieţi în schimbul ei – asta aritmetică! Şi ce înseamnă în balanţa generală viaţa acestei cotoroanţe ofticoase, proaste şi rele? Nu mai mult decât viaţa unui păduche, a unui gândac, nici atât măcar, de vreme ce cotoroanţa e o fiinţă dăunătoare, una care mănâncă vieţile altora: mai deunăzi, de rea ce e, a muşcat-o pe Lizaveta de un deget mai-mai s-o lase fără el!

— Aşa e, nu-i demnă să trăiască, răspunse ofiţerul, dar asta-i natura.

— Ei, frate, dar şi natura se mai corijează, se mai îndreaptă, că dacă n-ar fi aşa, ne-am îneca în prejudecăţi. Dacă n-ar fi aşa, n-ar exista nici un singur om mare. Se vorbeşte de datorie, de conştiinţă – nu că vreau să spun ceva împotriva datoriei şi a conştiinţei –, dar cum le înţelegem noi? Stai, mai am să-ţi spun o întrebare. Ascultă!

— Nu, stai tu, să-ţi pun eu o întrebare. Ascultă!

— Zi!

— Ei bine, acum vorbeşti şi faci teorie, dar ia spune-mi: ai omorî-o tu însuţi pe bătrână, da sau nu?

— Bineînţeles că nu! Eu vorbeam despre echitate... Nu de mine-i vorba aici...

— După mine, atâta timp cât nu te hotărăşti tu însuţi la aşa ceva, nu poate fi vorba de nici o echitate! Hai să mai facem o partidă!

Raskolnikov fusese tulburat la culme. Fireşte, toate astea nu erau decât discuţii şi idei tinereşti, cele mai banale şi mai des întâlnite, pe care le