auzise nu o dată, doar că altfel spuse şi pe alte teme. Dar de ce să i se întâmple tocmai acum să audă această discuţie şi aceste idei, tocmai când în mintea lui se năşteau... exact aceleaşi gânduri? Şi de ce tocmai acum, când abia îşi scosese din cap sămânţa propriului gând legat de bătrână, tocmai acum să dea peste nişte oameni care vorbeau despre ea? Această discuţie neînsemnată de birt a avut o influenţă teribilă asupra evoluţiei lucrurilor: ca şi cum, într-adevăr, ar fi fost ceva prestabilit, o indicaţie...

................................................................................................

Întorcându-se din piaţa Sennaia, se aruncă pe divan şi o oră stătu fără să se clintească. Între timp se lăsase întunericul; n-avea nici o lumânare, dar şi dacă ar fi avut, nu i-ar fi dat prin minte s-o aprindă. Nu şi-a mai putut aminti niciodată dacă s-a gândit la ceva în tot răstimpul acela. În cele din urmă simţi vechile friguri şi frisoane şi se gândi cât de norocos e că poate să zacă acolo. Curând îl lovi un somn greu, de plumb, strivindu-l parcă.

Dormi neobişnuit de mult şi fără să viseze. Nastasia, intrând la el a doua zi, la zece dimineaţa, abia reuşi să-l trezească. Îi adusese un ceai cu pâine. Ceaiul, pus tot în ceainicul ei, era aceeaşi apă chioară.

— Dumnealui doarme, strigă ea revoltată, nu mai termină cu dormitul!

El se ridică puţin, cu efort. Îl durea capul. Se dădu jos din pat, se învârti puţin prin odaie şi căzu la loc pe divan.

— Doar nu te-oi culca iar! strigă Nastasia. Ce, eşti bolnav?

El nu răspunse nimic.

— Vrei un ceai?

— Mai încolo, spuse el anevoie, închizând iar ochii şi întorcându-se cu faţa la perete.

Nastasia se aplecă asupra patului.

— Chiar o fi bolnav, zise, apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi.

Intră din nou pe la ora două, cu o supă. El zăcea aşa cum îl lăsase. Ceaiul rămăsese neatins. Nastasia se simţi chiar ofensată şi începu să-l zgâlţâie înverşunată.

— Stai şi tragi la aghioase! strigă uitându-se scârbită la el.

El se ridică în pat şi se aşeză în capul oaselor, dar continuă să tacă, ţinând ochii în pământ.

— Eşti bolnav ori ba? întrebă Nastasia şi din nou nu primi nici un răspuns. Ar trebui să ieşi un pic pe-afară, adăugă ea după o scurtă tăcere, să te mai aeriseşti. N-ai de gând să mănânci?

— Mai târziu, zise el cu glas stins, du-te!

Dădu din mână spre ea.

Ea mai stătu puţin, se uită la el cu milă şi ieşi.

După câteva minute, el ridică ochii şi zăbovi îndelung cu privirea la ceai şi la supă. Pe urmă luă pâinea, apucă lingura şi începu să mănânce.

Mâncă puţin, fără nici o poftă, trei-patru linguri, ca un automat. Capul îl mai lăsase. După ce mâncă se întinse din nou pe divan, dar nu mai izbuti să adoarmă; zăcea fără să se mişte, cu faţa în jos, înfundată în pernă. Visa, cu toate că era treaz, iar visele erau cât se poate de stranii: cel mai des se închipuia în Africa, în Egipt, într-o oază. Caravana se odihnea, cămilele blânde şedeau pe pământ; de jur împrejur, palmieri; oamenii mâncau de prânz. El însă bea întruna apă, direct din izvorul care curgea şi şopotea ceva mai încolo. Era atât de răcoroasă şi de minunată, minunată, apa aceea albastră şi rece, care alerga pe pietrele multicolore şi pe nisipul curat, cu reflexe aurii... Deodată auzi clar bătaia ceasului. Tresări, îşi reveni, înălţă capul, privi spre fereastră, îşi imagină cam ce oră era şi sări în picioare, dezmeticindu-se de tot, ca şi cum l-ar fi îmbrâncit cineva de pe divan. Se apropie în vârful picioarelor de uşă, o deschise încetişor şi ciuli urechea pe scară. Inima îi bătea cu putere. Pe scară era însă linişte, părea că toată lumea doarme... I se păru ciudat, absurd, că putuse să doarmă în neştire de ieri şi că încă nu făcuse nimic, nu pregătise nimic... Iar între timp poate bătuse de şase... Şi dintr-odată o agitaţie febrilă şi cumva bezmetică luă locul somnului. De altfel, nu erau multe pregătiri de făcut. Se strădui din răsputeri să se gândească la toate şi să nu uite nimic; dar inima îi bătea tare, atât de tare, încât începu să respire greu. Întâi şi-ntâi, trebuia să-şi coasă o bretea la palton – treabă de un minut. Vârî mâna sub pernă şi căută printre lucrurile îngrămădite acolo singura cămaşă pe care o avea, o zdreanţă veche şi murdară. Încropi din zdrenţele ei o fâşie lată de un verşoc4 şi lungă de vreo opt. O puse în două, scoase de pe el pardesiul larg, dintr-o stofă plină de bumbac (singura lui haină lungă) şi se apucă să coasă cele două capete ale bretelei la subsuoara stângă. Mâinile îi tremurau în timp ce cosea, dar şi le stăpâni, aşa încât, când îmbrăcă din nou pardesiul, nu se vedea nimic. Acul şi aţa le pregătise deja de mult, erau în sertarul măsuţei, într-o hârtioară. Cât priveşte breteaua, era invenţia lui, una chiar foarte iscusită; breteaua era pentru topor. Nu putea să umble pe stradă cu un topor în mână. Dacă l-ar fi ascuns sub pardesiu, ar fi trebuit să-l ţină cu mâna şi s-ar fi observat. Pe când aşa, cu breteaua, nu trebuia decât să treacă prin ea capul toporului şi atunci avea să atârne tot drumul foarte frumos sub braţ, pe dinăuntru. Iar dacă vâra mâna în buzunarul din partea aceea a pardesiului, putea să-l