ţină şi de capătul cozii, ca să nu se bălăngănească; şi cum pardesiul era larg, un adevărat sac, nu se va vedea deloc că ţine ceva cu mâna prin buzunar. La breteaua asta se gândise încă de acum două săptămâni.

După ce sfârşi, îşi vârî degetele în locul strâmt dintre divanul lui „turcesc“ şi podea, scotoci în colţul din stânga şi scoase „amanetul“ pe care îl pregătise şi îl ascunsese de mult acolo. La drept vorbind, nu era de fapt nicidecum un amanet, ci o bucăţică de lemn bine rindeluită, de lungimea şi grosimea unei tabachere de argint. Dăduse întâmplător peste ea într-o plimbare de-a lui, într-o curte care adăpostea un atelier. Mai târziu îi adăugase o plăcuţă de fier, netedă şi subţire, desprinsă probabil de pe ceva, găsită tot atunci pe stradă. Punându-le una peste alta, cea de metal, mai scurtă, pe cea de lemn, le legase strâns, în cruciş, cu aţă; pe urmă le înfăşurase cu grijă, frumos, într-o hârtie albă curată şi legase totul în aşa fel încât să nu fie uşor de dezlegat. Asta ca să abată pentru o vreme atenţia bătrânei şi, pe când se chinuia să desfacă nodul, să prindă momentul prielnic. Plăcuţa o pusese ca să fie mai greu pacheţelul, pentru ca bătrâna să nu-şi dea seama imediat că „obiectul“ era de lemn. Ţinuse totul sub divan până atunci. Tocmai scosese amanetul, când auzi pe cineva strigând în curte:

— E trecut bine de şase!

— Trecut! Dumnezeule!

Se repezi la uşă, trase cu urechea, îşi înhăţă pălăria şi, cu grijă, fără zgomot, începu să coboare cele treisprezece trepte. Urma lucrul cel mai important: să fure toporul din bucătărie. Că treaba trebuia făcută cu toporul hotărâse deja de mult. Avea el un cuţit mare de grădinărit, dar nu era ceva pe care să se poată bizui şi cu atât mai puţin pe propria putere, de asta se şi oprise definitiv la topor. Să remarcăm, fiindcă veni vorba, o particularitate a tuturor hotărârilor ferme pe care le luase deja. Toate aveau o caracteristică ciudată: cu cât deveneau mai ferme, cu atât i se păreau mai respingătoare şi mai absurde. În ciuda luptei chinuitoare ce se dăduse în el în tot acest timp, nu crezuse nici măcar o clipă că planurile sale aveau să se îndeplinească.

Şi dacă chiar s-ar fi întâmplat vreodată ca totul să fie pus la punct şi hotărât definitiv, fără să mai existe nici cel mai mic dubiu, probabil că ar fi renunţat la tot, ca la ceva absurd, monstruos şi imposibil. Rămăseseră însă puncte nerezolvate şi o grămadă de dubii. Cât priveşte însă procurarea toporului, amănuntul acesta nu l-a neliniştit deloc, pentru că era lucrul cel mai simplu. Asta fiindcă Nastasia, mai ales seara, pleca întruna de-acasă: ba dădea o fugă prin vecini, ba la prăvălie, iar uşa o lăsa întotdeauna larg deschisă. Gazda se şi certa cu ea din cauza asta. Aşa că tot ce avea de făcut era ca, atunci când avea să vină momentul, să intre încetişor în bucătărie şi să ia toporul, iar pe urmă, după vreo oră (când totul se va fi isprăvit), să intre şi să-l pună la loc. Se iviseră însă şi îndoieli: de pildă, că vine după o oră să-l pună înapoi, iar Nastasia pică taman atunci. Fireşte, va trebui să treacă pe lângă şi să aştepte să iasă iar. Dar dacă între timp ea are nevoie de topor şi începe să-l caute şi să strige? Iată o bănuială sau, cel puţin, un motiv de bănuială.

Dar astea erau doar detalii la care nu începuse încă să se gândească, mai ales că nici nu avusese când. Se gândise la ce era principal, iar amănuntele le lăsase pentru când avea să fie sigur de toate. Însă asta i se părea, hotărât lucru, irealizabil. Cel puţin, aşa credea. Nu-şi putea închipui nicicum, bunăoară, că la un moment dat va pune capăt gândurilor, se va ridica şi pur şi simplu se va duce acolo... Chiar recenta probă (adică vizita făcută cu intenţia de a cerceta temeinic locul), n-o luase decât ca pe o probă, nicidecum ca pe ceva adevărat, ci aşa, „hai să mă duc şi să-ncerc, nu doar să visez!“, dar nu rezistase, scuipase şi fugise scârbit de el însuşi. Iar între timp se pare că terminase deja de întors pe toate feţele soluţia morală a problemei: cazuistica îi devenise ascuţită ca un brici şi deja nu mai găsea înlăuntrul său glasul raţiunii. Cu atât mai mult cu cât, în această ultimă privinţă, nu mai avea pur şi simplu încredere în sine şi căuta cu obstinaţie, ca un rob, obiecţii de unde vrei şi nu vrei, ca şi cum altcineva îl silise şi îl atrăsese spre acest lucru. Însă întâmplările neprevăzute din ajun hotărâseră dintr-odată totul, acţionaseră asupra lui aproape mecanic, ca şi cum îl luase cineva de mână şi îl trăsese irezistibil, orbeşte, cu o forţă supranaturală, fără să i se poată împotrivi. Ca şi cum, prinzându-şi poala hainei în roata unei maşini, începuse să fie tras.

La început – de fapt, cu mult înainte – îl preocupase o singură întrebare: de ce erau descoperite şi dovedite atât de uşor aproape toate crimele şi de ce aproape toţi criminalii lăsau urme atât de evidente? Încetul cu încetul ajunsese la tot felul de concluzii curioase şi, după părerea lui, cauza principală nu era atât imposibilitatea materială de a ascunde crima, cât criminalul însuşi. Aproape fiecare criminal suferă în momentul crimei un soi de prăbuşire a voinţei şi a raţiunii, mai mult, locul acestora este luat de o fenomenală superficialitate infantilă, iar asta tocmai atunci când are mai mult nevoie de raţiune şi de prudenţă. După părerea lui, această întunecare a raţiunii şi această cădere a voinţei loveau omul asemeni unei boli, progresau treptat şi ajungeau la apogeu cu puţin timp înaintea săvârşirii crimei;