continuau să se manifeste la fel în momentul propriu-zis al crimei şi încă o bucată de vreme după aceea, care era diferită de la individ la individ; apoi treceau, ca orice boală. Dar la întrebarea dacă boala este cea care generează crima sau crima, prin natura ei specifică, este însoţită întotdeauna de ceva ca o boală, nu se simţea încă în stare să răspundă.

Ajungând la aceste concluzii, hotărî că, în ceea ce-l privea – atât pe el personal, cât şi ceea ce urma să facă –, nu erau posibile asemenea transformări patologice şi că avea să-şi păstreze raţiunea şi voinţa nealterate în tot timpul săvârşirii celor gândite, iar asta pentru simplul motiv că ceea ce gândise el „nu era o crimă“... Să lăsăm însă întregul proces care l-a condus la hotărârea din urmă; şi aşa am luat-o prea mult înainte... Să adăugăm numai că greutăţile reale, pur materiale, ale faptei au jucat în general în mintea lui un rol cu totul secundar. „Nu trebuie decât să-ţi păstrezi întreaga voinţă şi raţiune şi toate vor fi biruite la timpul lor, când vei cunoaşte până la nuanţă toate amănuntele faptei...“ Dar fapta nu începea. Continua să creadă din ce în ce mai puţin în deciziile sale definitive, iar când a bătut ceasul, lucrurile s-au brodit într-un fel cu totul diferit, oarecum întâmplător şi chiar neaşteptat.

Cea mai neînsemnată împrejurare cu putinţă l-a împins într-o situaţie fără ieşire, încă înainte de-a fi coborât scara. Ajungând în dreptul bucătăriei gazdei, cu uşa dată ca de obicei de perete, aruncă cu mare băgare de seamă o privire înăuntru, să vadă dacă nu cumva gazda intrase acolo în lipsa Nastasiei, iar în caz că nu, să vadă dacă uşile dinspre camera ei erau bine închise, ca să nu-l observe când avea să intre după topor. Însă mare îi fu mirarea când văzu că de data asta Nastasia nu numai că era acasă, în bucătărie, dar chiar făcea treabă: scotea nişte rufe din coş şi le întindea pe frânghie! Zărindu-l, se opri din treabă, se întoarse spre el şi îl urmări din ochi până trecu. El îşi feri privirea şi merse mai departe, ca şi când n-ar fi observat nimic. Dar se isprăvise: n-avea topor! Rămase trăsnit.

„De unde mi-o fi venit ideea, se gândea ieşind pe poartă, de unde mi-o fi venit ideea că exact în clipa aia n-o să fie acasă? De ce, de ce, de ce am fost atât de sigur de asta?“

Era distrus, chiar umilit. De ciudă, îi venea să râdă de el... Clocotea de furie, o furie tâmpă, bestială.

Se opri nehotărât în gang. Să umble pe stradă doar de dragul de-a se preface că se plimbă îi era silă, să se întoarcă acasă – şi mai şi. „Ce ocazie am pierdut!“, mormăi stând descumpănit în gang, chiar în faţa cuştii întunecate a portarului, cu uşa larg deschisă şi ea. Brusc tresări. Din cuşca portarului, care era la doi paşi de el, de sub laviţa din dreapta, îi sări în ochi ceva care strălucea... Se uită împrejur: nimeni. Se apropie în vârful picioarelor, coborî cele două trepte mici şi-l strigă încet pe portar. „Da, nu-i acasă! Trebuie să fie pe-aproape, prin curte, că uşa e dată de perete.“ Se repezi la topor (un topor era) şi îl trase de sub laviţă, unde stătea între două bucăţi de lemn; îl prinse imediat în bretea, îşi vârî amândouă mâinile în buzunare şi ieşi; nu-l văzuse nimeni! „Dacă nu e raţiunea, e diavolul!“, se gândi zâmbind ciudat. Întâmplarea îi dădu un curaj nemărginit.

Porni la drum, cu paşi calmi şi măsuraţi, fără grabă, să nu dea de bănuit. Aproape că nu se uita la trecători, chiar se străduia să nu le privească deloc feţele, pentru a trece cât mai neobservat. Deodată îşi aminti de pălărie. „Dumnezeule! Am banii de alaltăieri şi nu mi-am luat o şapcă!“ Blestemă plin de năduf.

Aruncându-şi din întâmplare ochii într-o dugheană, văzu pe ceasul din perete că era deja şapte şi zece. Trebuia să se grăbească, dar să facă şi un ocol, ca să se apropie de casa aceea din partea cealaltă...

Înainte, când i se întâmpla să-şi imagineze toate astea, se gândea uneori că îi va fi îngrozitor de frică. Dar acum nu se temea prea tare, ba chiar deloc. Îi veneau chiar în minte gânduri fără nici o legătură cu asta, însă scurte şi fulgerătoare. Trecând pe lângă grădina Iusupov, se gândi chiar că, dacă s-ar face nişte fântâni arteziene, s-ar mai împrospăta aerul prin toate pieţele. Dintr-una într-alta, ajunse la concluzia că, dacă s-ar extinde grădina de vară pe tot Câmpul lui Marte şi chiar s-ar uni cu grădina Palatului Mihailovski, ar fi un lucru minunat şi foarte folositor pentru oraş. Apoi începu să-l intereseze altceva: de ce în toate marile oraşe omul este înclinat, nu dintr-o nevoie anume, să se aşeze să trăiască mai ales prin locuri unde nu sunt nici grădini, nici fântâni şi unde domnesc murdăria, duhorile şi ticăloşiile de tot felul. Atunci îi veniră în minte plimbările lui prin piaţa Sennaia şi pentru o clipă se dezmetici. „Ce aiureli, se gândi. Nu, mai bine să nu mă gândesc la nimic.“

„Aşa e, pesemne, şi cu condamnaţii duşi la execuţie, se agaţă cu gândul de toate lucrurile care le ies în cale“, îi trecu prin minte, dar îi trecu numai ca un fulger; îşi înăbuşi cât putu de repede acest gând... Acum era deja aproape, uite şi casa, uite şi poarta. Deodată, un ceas bătu undeva o singură dată. „Ce-i asta, e deja şapte jumate? Nu se poate, a luat-o înainte!“

Spre norocul lui, trecu iar cu bine prin gang. Mai mult, chiar în clipa aceea, parcă anume, intră înaintea lui pe poartă un car enorm cu fân, care îl acoperi cu