totul cât străbătu gangul şi, imediat ce carul intră în curte, el se strecură cât ai clipi la dreapta. Dinspre cealaltă parte a carului se auziră nişte voci strigând şi ciorovăindu-se, dar pe el nu-l văzu nimeni şi nu îi ieşi nimeni în cale. Multe dintre ferestrele care dădeau spre curtea imensă şi pătrată erau deschise în clipa aceea, dar el nu ridică deloc capul – n-avea putere. Scara ce ducea către bătrână era aproape, imediat după poartă, pe dreapta. Ajunse repede la ea...

Trăgându-şi sufletul şi apăsându-şi cu mâna inima care zvâcnea, pipăi imediat toporul, îl îndreptă şi începu să urce treptele încet, cu băgare de seamă, ciulind urechile. Scara era şi ea în clipa aceea complet pustie; toate uşile erau închise; nu întâlni pe nimeni. La primul cat era, ce-i drept, un apartament gol, cu uşa deschisă larg, şi înăuntru lucrau nişte zugravi, dar îşi vedeau de treaba lor. Se opri puţin, se gândi şi trecu mai departe. „Sigur, era mai bine să nu fie aici, dar... e cu două etaje deasupra lor.“

Uite şi etajul patru, uite şi uşa, uite şi apartamentul din faţă, cel gol. La etajul trei, după cât se părea, era tot un apartament gol, chiar sub cel al bătrânei: cartea de vizită prinsă în cuişoare pe uşă fusese scoasă – se mutaseră!... Se sufoca. Pentru o clipă îi trecu prin minte: „Să plec?“. Dar nu-şi răspunse şi începu să tragă cu urechea la apartamentul bătrânei: linişte mormântală. Ciuli din nou urechile în josul scării şi ascultă îndelung, atent... Pe urmă se mai uită o dată în jur, se apropie tiptil, se îndreptă şi verifică iar toporul din bretea. „N-oi fi palid... din cale-afară? îi trecu prin minte. N-oi fi prea tulburat? E bănuitoare... Să mai stau puţin... să mi se potolească inima? De unde, parcă înadins bate mai tare, mai tare, mai tare...“ Nu se mai putu stăpâni, întinse mâna spre clopoţel şi trase. După jumătate de minut mai sună o dată, mai tare.

Nici un răspuns. Nu avea rost să mai sune, nici n-ar fi căzut bine. Bătrâna era acasă, în mod sigur, dar trebuia să fie singură şi era bănuitoare. Îi cam ştia obiceiurile... Îşi mai lipi o dată urechea de uşă. Să i se fi ascuţit simţurile până într-atât (lucru, în general, greu de presupus) sau zgomotul într-adevăr se auzea foarte clar, căci percepu brusc un fâşâit precaut de mână pe clanţă şi parcă un foşnet de rochie chiar lângă uşă. Cineva stătea, aproape neauzit, chiar lângă broasca uşii şi, aşa cum făcea şi el pe-afară, asculta pe furiş şi, pare-se, tot cu urechea lipită de uşă...

Se mişcă dinadins cu zgomot şi mormăi ceva cu jumătate de glas, ca să nu dea impresia că s-ar ascunde; pe urmă sună a treia oară, dar calm, tare şi fără urmă de nerăbdare. Amintindu-şi mai târziu acest lucru, viu, clar, aşa cum i se întipărise în memorie clipa aceea pentru totdeauna, nu-şi putea explica de unde îi venise atâta viclenie, cu atât mai mult cu cât fuseseră şi momente când mintea i se întunecase, iar trupul aproape că nu şi-l mai simţea... O clipă mai târziu auzi cum era tras zăvorul.

  

4 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu 4,4 centimetri, folosită în Rusia ţaristă.

~ VII ~

Uşa, ca şi înainte, doar se crăpă puţin şi din nou doi ochi ageri şi bănuitori îl ţintuiră din întuneric. În acel moment Raskolnikov se pierdu şi făcu o mare greşeală, care era cât pe ce să strice tot.

Temându-se că bătrâna avea să se sperie fiindcă nu era nimeni prin preajmă şi netrăgând vreo nădejde că înfăţişarea lui era de natură să-i inspire încredere, apucă de uşă şi o trase spre el, ca nu cumva bătrânei să-i dea prin minte să se zăvorască la loc. Ea, văzând asta, nu smuci uşa înapoi, dar nici nu lăsă clanţa din mână, aşa că puţin lipsi să o târască pe scară cu uşă cu tot. Când băgă de seamă că ea se pune de-a curmezişul şi nu-i dă voie să treacă, făcu un pas chiar spre ea. Speriată, bătrâna sări în lături, dădu să spună ceva, dar parcă nu putea şi se uita la el cu ochii holbaţi.

— Bună seara, Aliona Ivanovna – începu el cât mai degajat cu putinţă, însă glasul nu-l asculta, i se frânse şi se porni să-i tremure –, v-am adus... obiectul... dar mai bine să mergem înăuntru... la lumină...

Lăsând-o acolo, fără să fie poftit, trecu direct în cameră. Bătrânei, care se repezi după el, i se dezlegă limba:

— Dumnezeule mare! Ce vrei? Cine eşti dumneata? Ce pofteşti?

— Ei, Aliona Ivanovna, doar mă cunoaşteţi... Raskolnikov... uitaţi, am venit cu amanetul, cum am vorbit acum câteva zile...

I-l întinse. Bătrâna dădu să se uite la el, dar dintr-odată îşi pironi ochii în cei ai musafirului nepoftit. Îl cerceta cu o privire atentă, rea şi bănuitoare. Se scurse cam un minut; avu impresia că citeşte în ochii ei chiar un soi de batjocură, ca şi cum ghicise deja totul. Simţi că se pierde, că i se face frică, aşa o frică, încât i se păru că, dacă avea să-l mai privească aşa, fără să scoată un cuvânt, încă jumătate de minut, era în stare să lase totul baltă şi s-o ia la fugă.

— De ce vă uitaţi aşa, chiar nu mă recunoaşteţi? zise deodată, pornit la rândul lui. Vreţi să-l luaţi, bine, nu vreţi, mă duc în altă parte, nu pot să-mi pierd vremea.