Nu se gândise să spună asta, îi ieşise pur şi simplu pe gură.

Bătrâna îşi reveni, iar tonul hotărât al musafirului o mai linişti.

— Da’ ce-i cu mata, taică, aşa, dintr-odată... asta ce-i? întrebă uitându-se la amanet.

— E o tabacheră de argint, doar v-am spus data trecută.

Ea întinse mâna.

— Da’ ce ai de eşti aşa palid? Uite, îţi tremură şi mâinile! Ai făcut vreo baie, taică, sau ce?

— Sufăr de friguri, răspunse el cu glasul întretăiat. Nevoia te face palid... dacă n-ai ce mânca, adăugă abia îngăimând cuvintele.

Îl lăsau iarăşi puterile. Însă răspunsul păru plauzibil: bătrâna luă obiectul.

— Ce-i asta? întrebă ţintuindu-l din nou cu privirea şi cântărind amanetul în mână.

— Obiectul... o tabacheră... de argint... uitaţi-vă.

— Nu pare să fie de argint... Of, cum a mai înfăşurat-o!

Căznindu-se să desfacă şnurul şi îndreptându-se spre fereastră, la lumină (toate ferestrele erau închise, în ciuda zăpuşelii), îl slăbi din ochi câteva clipe, întorcându-i spatele. El îşi descheie pardesiul şi trase toporul, dar nu-l scoase de tot, ci îl ţinu cu mâna dreaptă sub haină. Nu avea pic de vlagă în mâini; simţea că îi înţepenesc tot mai tare cu fiecare clipă, că i se fac de lemn. Se temea să nu scape toporul... Brusc, avu impresia că începe să i se învârtă capul.

— Da’ ce-ai mai înfăşurat-o! strigă înciudată bătrâna, făcând un pas spre el.

Nu mai era nici o clipă de pierdut. Scoase toporul de tot, îşi luă avânt cu amândouă mâinile, abia mai ştiind de el, şi fără efort, aproape maşinal, o lovi cu muchia în cap. I se păru că nu avea nici o forţă. Dar de îndată ce lovi îşi recăpătă puterile.

Bătrâna, ca întotdeauna, nu avea capul acoperit. Părul blond, uşor încărunţit, parcă ud, uns din belşug, ca de obicei, cu untdelemn, era împletit într-o codiţă de şoricel prinsă la ceafă cu un rest de pieptene din baga. Pentru că era mică de statură, lovitura o nimerise chiar în creştet. Scoase un ţipăt, dar foarte slab; şi se lăsă dintr-odată pe podea, apucând doar să-şi mai ducă mâinile la cap. Într-una din ele ţinea încă „amanetul“. De data asta lovi cu toată puterea, o dată, încă o dată, tot cu muchia şi tot în acelaşi loc. Sângele ţâşni ca dintr-un pahar răsturnat şi trupul se prăvăli pe spate. El se trase înapoi, lăsându-l să cadă, şi apoi, se aplecă asupra feţei sale; era deja moartă. Ochii îi erau ieşiţi din orbite, parcă voiseră să sară din cap, iar fruntea şi toată faţa îi erau încreţite şi strâmbate de convulsii.

Puse toporul jos, lângă moartă, şi vârî mâna în buzunarul ei, căutând să nu se murdărească de sângele care şiroia – în acelaşi buzunar din dreapta de unde scosese ea data trecută cheile. Era perfect lucid, nu i se mai întuneca mintea şi nu mai avea ameţeli, dar mâinile îi mai tremurau încă. După aceea şi-a amintit că fusese chiar foarte atent, având grijă să nu se mânjească... Găsi cheile imediat; erau toate, ca şi atunci, într-o singură legătură, pe un inel de oţel. Dădu imediat fuga cu ele în dormitor. Era o cămăruţă mică de tot, cu un chivot imens cu icoane. Lângă peretele de vizavi se afla un pat mare, foarte curat, cu o plapumă vătuită, cu faţa din petice de mătase. Pe cel de-al treilea perete era comoda. Lucru ciudat, cum începu să încerce cheile la comodă şi le auzi zornăitul, simţi parcă un spasm. Voi din nou să lase totul şi să plece. Dar numai pentru o secundă; era prea târziu ca să mai dea înapoi. Zâmbi când un alt gând alarmant îl izbi brusc în moalele capului. I se năzări deodată că poate bătrâna era încă vie şi că îşi putea reveni. Lăsând cheile şi comoda, se năpusti înapoi la cadavru, apucă toporul şi-l mai ridică o dată asupra bătrânei, dar nu-l lăsă să cadă. Murise, nu exista nici o îndoială. Aplecându-se şi cercetând-o mai de-aproape, văzu clar că ţeasta era zdrobită şi chiar uşor turtită într-o parte. Dădu să pipăie cu degetul, dar îşi trase mâna: doar se vedea şi-aşa. Între timp, sângele scurs făcuse deja o băltoacă. Deodată, zări la gâtul ei un şnur, trase de el, dar şnurul era tare şi nu se rupse; pe deasupra mai era şi îmbibat cu sânge. Încercă să i-l scoată din sân aşa cum era, dar ceva nu-l lăsa, îl ţinea. Nerăbdător, dădu să apuce iar toporul şi să taie şnurul acolo, pe cadavru, de sus, dar nu îndrăzni şi cu greu, mânjindu-şi mâinile şi toporul, după două minute de caznă reuşi să taie şnurul fără să atingă trupul cu toporul şi să-l scoată; nu greşise – era o punguţă. Pe şnur se găseau două cruci, una de chiparos şi alta de aramă, şi o iconiţă emailată; iar alături de ele atârna o punguţă soioasă de năbuc, în montură de oţel şi strânsă cu un ineluş. Punguliţa era doldora; Raskolnikov o vârî în buzunar fără să se uite la ea, zvârli crucile pe pieptul bătrânei şi, apucând toporul, se repezi înapoi în dormitor.

Se grăbea cumplit, înhăţă cheile şi începu iar să le încerce. Dar nu nimerea deloc: nu intrau în broască. Nu atât din pricina mâinilor, care îi tremurau îngrozitor, ci mai mult din cauza lui, fiindcă nu făcea ce trebuie: de pildă, vedea că o cheie nu merge, dar încerca în continuare. Brusc îşi aminti, parcă o şi văzu: cheia cea mare, dinţată, care se bălăngănea împreună cu cele mici, trebuia să fie negreşit nu de la comodă (cum se gândise şi data trecută),