ci de la vreun cufăr, şi poate tocmai acolo se afla tot ce era de ascuns. Lăsă comoda şi se vârî numaidecât sub pat, ştiind că bătrânele aveau obiceiul să ţină lădiţe sub pat. Într-adevăr, dădu peste o lădiţă destul de mare, lungă de peste un arşin, cu capacul bombat, bătută toată cu nituri de oţel. Cheia dinţată se potrivi imediat şi o deschise. Deasupra, sub un cearşaf alb, era o şubă din blană de iepure cu faţa din postav roşu; sub ea se afla o rochie de mătase, pe urmă un şal, iar mai jos, până la fund, păreau să fie doar nişte bulendre. Întâi dădu să-şi şteargă mâinile mânjite de sânge pe postavul roşu. „E roşu, iar pe roşu nu prea se vede sângele“, îşi spuse, dar brusc îşi reveni. „Doamne! Nu cumva îmi pierd minţile?“, se gândi îngrozit.

Însă când răscoli bulendrele, de sub şubuliţă se ivi deodată un ceas de aur. Se apucă să scotocească febril. Într-adevăr, printre boarfe erau amestecate obiecte de aur, probabil toate amaneturi, nerăscumpărate ori aşteptând să fie răscumpărate, brăţări, lănţişoare, cercei, ace etc. Unele erau în cutiuţe, altele erau doar învelite în hârtie de ziar, dar meticulos, cu foia pusă în două şi legate de jur împrejur cu şnur. Se porni să le îndese repede prin buzunarele de la pantaloni şi de la pardesiu, fără să aleagă şi fără să desfacă pacheţelele şi cutiuţele; însă nu apucă să adune prea multe...

Brusc, în odaia în care zăcea bătrâna se auziră paşi. Se opri şi încremeni ca mort. Dar era linişte peste tot, i s-o fi părut doar. Deodată se auzi clar un strigăt slab, de parcă cineva gemea încet şi întretăiat, iar pe urmă amuţea. Apoi din nou linişte mormântală vreun minut sau două. Stătea ciucit lângă cufăr şi aştepta abia respirând, dar dintr-odată sări în picioare, apucă toporul şi se năpusti afară din dormitor.

În mijlocul camerei stătea Lizaveta, cu o legătură mare în braţe, şi se uita încremenită, albă ca varul, la sora ei moartă, părând să nu mai aibă putere nici să strige. În clipa când îl văzu dând buzna, începu să tremure ca o frunză, un tremurat mărunt, iar faţa i se contracta spasmodic; ridică puţin o mână, dădu să deschidă gura, însă nu ţipă, ci porni să se tragă încet îndărăt, spre un colţ, privindu-l fix, drept în ochi, dar tot fără să ţipe, ca şi cum nu avea aer. Se năpusti către ea cu toporul; buzele ei se strânseră jalnic, ca la copiii mici de tot atunci când se sperie de ceva, se uită ţintă la ce i-a speriat şi sunt gata să ţipe. Atât de redusă, de îndobitocită şi veşnic terorizată era această amărâtă de Lizaveta, că nici nu ridică braţele să-şi apere faţa, gestul cel mai firesc şi necesar în clipa aceea, căci toporul se legăna chiar deasupra capului ei. Nu făcu decât să ridice puţin mâna stângă liberă, dar nicidecum până în dreptul feţei, ci doar o întinse încet spre el, vrând parcă să-l îndepărteze. Tăişul toporului pătrunse drept în ţeastă, despicând-o dintr-odată din creştetul capului până aproape de frunte. Se prăbuşi imediat. Raskolnikov se pierdu de tot cu firea, apucă balotul ei, îl zvârli la loc şi fugi în antreu.

Spaima punea tot mai mult şi mai mult stăpânire pe el, mai cu seamă după acest al doilea omor, cu totul neprevăzut. Ar fi vrut să fugă cât mai repede de-acolo. Şi dacă ar fi fost în stare să vadă şi să judece mai bine în clipa aceea; dacă măcar şi-ar fi putut imagina nenorocirea situaţiei lui disperate, în toată hidoşenia şi absurditatea ei, dacă ar fi înţeles prin câte greutăţi şi, probabil, prin câte nelegiuiri mai avea să treacă pentru a scăpa de acolo şi a ajunge acasă, poate că ar fi lăsat totul şi s-ar fi dus imediat să se denunţe, nu din frică pentru propria persoană, ci doar din groază şi repulsie faţă de ceea ce făptuise. Repulsia, mai cu seamă, se ridica şi creştea în el clipă de clipă. Pentru nimic în lume nu s-ar mai fi dus acum, nu numai după cufăr, dar nici măcar în odaie.

Însă un soi de aiureală, chiar de prostraţie, începea să pună treptat stăpânire pe el: minute în şir părea să uite de sine sau, mai bine zis, să uite esenţialul şi să se agaţe de nimicuri. Totuşi, aruncând o privire în bucătărie şi văzând pe laviţă o găleată pe jumătate plină cu apă, se gândi să-şi spele mâinile şi toporul. Mâinile îi erau pline de sânge şi lipicioase. Vârî toporul cu tăişul în apă, apucă bucăţica de săpun de pe o farfurioară ciobită pusă pe prichiciul ferestrei şi începu să se spele pe mâini. Apoi scoase toporul, îi spălă tăişul şi frecă îndelung, vreo trei minute, coada pe care se închegase sângele, dând şi cu săpun. Pe urmă şterse totul cu rufele puse la uscat pe o sfoară întinsă de-a curmezişul bucătăriei şi cercetă din nou toporul la fereastră, îndelung, cu atenţie. Nu rămăseseră urme, dar lemnul era încă ud. Vârî cu grijă toporul în bretea, sub pardesiu. Apoi, cât îi îngădui lumina din bucătăria întunecoasă, îşi cercetă pardesiul, pantalonii şi cizmele. La prima vedere, nu părea să fie nimic; doar pe cizme erau pete. Udă o cârpă şi îşi şterse cizmele. Ştia, de altminteri, că nu se vedea bine şi că se putea să-i fi scăpat o mulţime de pete, care altora să le sară în ochi. Rămase pe gânduri în mijlocul odăii. Un gând sinistru, chinuitor urca în el – gândul că înnebunea şi că în clipa aceea nu era în stare nici să judece, nici să se apere, că poate nu trebuia să facă ce făcea el acum.

— Doamne! Trebuie să fug, să fug! bâigui şi se repezi în antreu.

Aici avea să încerce însă o spaimă