Stătea, se uita şi nu-şi credea ochilor: uşa, uşa de-afară, dintre antreu şi scară, cea la care sunase şi pe care intrase, stătea deschisă, ba chiar de-o palmă: nici lacăt, nici zăvor în tot timpul ăsta! Bătrâna nu închisese în urma lui, poate din precauţie. Dar, Dumnezeule! După aceea o văzuse pe Lizaveta! Şi cum putuse, cum putuse să nu-şi dea seama, că doar intrase pe undeva. Şi nu prin zid.

Se repezi la uşă şi puse zăvorul.

— Nu, iar nu fac ce trebuie! Trebuie să plec, să plec...

Trase zăvorul, deschise uşa şi ciuli urechea la ce se întâmpla pe scară.

Ascultă îndelung. Undeva departe, probabil în gang, se auzeau strigăte stridente: două voci se certau şi se înjurau. „Ce-or avea?“ Aşteptă cu răbdare. Pe urmă se făcu brusc linişte, ca şi cum cineva curmase totul; se împrăştiaseră. Dădu să plece, dar la etajul de dedesubt se deschise brusc o uşă şi cineva începu să coboare îngânând un cântecel. „I-a apucat pe toţi!“, îi trecu prin minte. Trase din nou uşa după el şi mai aşteptă. În fine, totul se potoli, nu mai era nici ţipenie. Pusese deja piciorul pe treapta scării, când deodată se auziră iar paşi, ai altcuiva.

Se auzeau de foarte departe, chiar de la piciorul scării, dar îşi aminti perfect, limpede, că încă de la primul zgomot bănuise, cine ştie de ce, că într-aici veneau, la patru, la bătrână. De ce? Era un zgomot aparte, care dădea de gândit? Paşii erau grei, egali, nu se grăbeau. Iată, omul trecuse deja de primul etaj şi continua să urce; paşii se auzeau tot mai clar, tot mai clar! Îi auzea răsuflarea greoaie. Începea deja să urce la trei... Veneau într-aici! Brusc avu impresia că înţepeneşte, că era exact ca în somn, când visezi că eşti ajuns din urmă, că-s aproape şi vor să te omoare, dar parcă eşti bătut în cuie, nici mâinile nu poţi să ţi le mişti.

Când vizitatorul începu deja să urce la patru, zvâcni în sfârşit din tot trupul şi izbuti, iute şi agil, să se strecoare înapoi în casă şi să închidă uşa. Apoi puse mâna pe zăvor şi încet, fără să se audă, îl împinse. Făcuse totul instinctiv. Pe urmă se aşeză la pândă, ţinându-şi respiraţia, chiar lângă uşă. Acum stăteau faţă în faţă, cum făcuse mai devreme cu bătrâna, când, prin uşa dintre ei, trăsese cu urechea.

Vizitatorul răsuflă greoi de câteva ori. „Trebuie să fie mare şi gras“, se gândi Raskolnikov strângând toporul în mână. Într-adevăr, parcă totul era un vis. Vizitatorul puse mâna pe clopoţel şi sună tare.

În clipa când auzi clinchetul de tinichea al clopoţelului, i se năzări brusc că mişca ceva prin cameră. Chiar ascultă cu atenţie preţ de câteva secunde. Necunoscutul mai sună o dată, apoi aşteptă puţin şi, pierzându-şi brusc răbdarea, începu să tragă cu toată puterea de clanţă. Raskolnikov se uită îngrozit la ivărul care sălta în zăvor şi aşteptă cu o frică tâmpă, uite acum sare ivărul. Se putea prea bine, la cât de tare era zgâlţâit. Îi trecu prin minte să-l ţină cu mâna, dar celălalt ar fi putut ghici. Capul prinse parcă să i se învârtă din nou. „Cad!“, îi fulgeră prin minte, dar vizitatorul vorbi şi atunci îşi reveni pe dată.

— Da’ ce-or face acolo, afurisitele, trag la aghioase ori le-a gâtuit careva? mugi celălalt ca dintr-un butoi. Hei, Aliona Ivanovna, cotoroanţă bătrână ce eşti! Lizaveta Ivanovna, zâna zânelor! Deschideţi! Pfui, afurisitele astea or dormi ori ce-or face?

Apucându-l iar furiile, trase de vreo zece ori cu toată puterea de clopoţel. Omul precis era cunoscut şi i se ştia de frică în casa asta.

Chiar în clipa aceea se auziră nişte paşi mărunţi şi grăbiţi pe scară. Mai venea cineva. Raskolnikov nici nu-i auzise la început.

— Chiar nu-i nimeni? strigă tare şi vesel nou-sositul adresându-se fără nici o introducere primului vizitator, care continua să tragă de clopoţel. Salutare, Koh!

„După glas trebuie să fie tânăr de tot“, se gândi Raskolnikov.

— Dracu’ ştie! Aproape că am spart uşa, răspunse Koh. Dar de unde mă ştii dumneata?

— Asta-i bună! Păi acum două zile ţi-am luat două partide de biliard la Gambrinus.

— A-a-a...

— Şi nu-s? Ciudat. Chiar prost de tot. Groaznic. Da’ unde să se fi dus bătrâna? Că am treabă cu ea.

— Păi şi eu am treabă cu ea, nenică!

— Ei, asta e! Facem cale-ntoarsă. Ai, ai! Nădăjduiam să iau nişte bani! zise tânărul.

— Facem, vezi bine, da’ nu-nţeleg de ce mi-a spus să vin? Am făcut şi un ocol. Pe unde dracu’ umblă, mă-ntreb. Şade cu anii de se-năcreşte, cică o dor picioarele, şi-acum i s-a făcut de ducă!

— Să-ntrebăm portarul?

— Ce?

— Unde s-a dus şi când se-ntoarce.

— Hm... dracu’ ştie... să-ntrebăm... da’ ea nu se duce nicăieri. Fir-ar al dracului, n-avem încotro, haidem!

— Stai! strigă deodată tânărul. Ia uite, vezi cum rămâne uşa dacă tragi?

— Şi?

— Înseamnă că nu-i închisă din broască, ci cu zăvorul, stă în ivăr! Auzi cum face zăvorul?

— Şi?

— Chiar nu pricepi? Înseamnă că una-i acasă. Dacă ar fi plecat amândouă, ar fi închis pe-afară cu cheia, nu cu zăvorul, pe dinăuntru. Uite, auzi cum