joacă zăvorul? Dar ca să-nchizi cu zăvorul, pe dinăuntru, trebuie să fii acasă, pricepi? Înseamnă că sunt în casă, da’ nu deschid!

— Chiar aşa-i! strigă Koh mirat. Da’ ce-or face acolo?

Începu să tragă din nou cu furie de uşă.

— Stai! strigă din nou tânărul. Nu trage! Ceva nu-i în regulă – doar ai sunat, ai tras şi n-au deschis; atunci, ori sunt leşinate amândouă, ori...

— Ce?

— Uite ce: să mergem după portar; poate le trezeşte el.

— Hai!

O luară amândoi în jos pe scară.

— Stai! Rămâi dumneata aici şi mă reped eu jos după portar.

— De ce să rămân?

— Da’ ce, e mare lucru?

— Poate...

— Eu învăţ ca să mă fac judecător de instrucţie. Şi e limpede, lim-pe-de, că ceva nu-i în regulă aici! strigă înfierbântat tânărul şi o luă la goană în jos pe scări.

Koh rămase, trase iar binişor de clopoţel, care scoase un clinchet; pe urmă, calm, chibzuind şi cercetând parcă, începu să mişte clanţa uşii, trăgând-o şi dându-i drumul, ca pentru a se convinge că uşa stătea numai în zăvor. Pe urmă, gâfâind, se aplecă şi începu să se uite pe gaura cheii, dar cum cheia era băgată în broască, nu se vedea nimic.

Raskolnikov stătea în picioare şi ţinea strâns toporul. Părea în delir. Se pregătea chiar de bătaie dacă aveau să intre. Cât timp bătuseră în uşă şi stabiliseră ce să facă, dăduse de câteva ori să termine odată cu tot şi să strige la ei din spatele uşii. Din când în când îi venea să-i ia la înjurături, să-i întărâte înainte să deschidă. „De-acum, de-ar merge mai repede!“, îi trecu prin minte.

— Ce dracu’ face ăsta?

Timpul trecea, se scurse un minut, apoi încă unul, dar nu apărea nimeni. Koh începu să se foiască.

— Ce dracu’! strigă deodată şi, pierzându-şi răbdarea, lăsă baltă pânda şi o luă zorit în jos pe scări, bocănind cu cizmele. Paşii se stinseră.

„Dumnezeule, ce să fac?“

Raskolnikov trase zăvorul şi întredeschise uşa – nu se-auzea nimic. Brusc, fără să se mai gândească, ieşi, închise cât putu mai bine uşa în urma lui şi o luă în jos pe scară.

Coborâse deja trei trepte, când deodată se auzi mare larmă de jos. Unde să se bage? Nu era nici un cotlon în care să se ascundă. Să fugă înapoi în casă!

— Mă, împieliţatule, diavole! Puneţi mâna pe el!

Dintr-un apartament, cineva se năpusti în jos strigând, dar parcă nu fugea, ci se prăvălea pe scară, urlând cât îl ţinea gura:

— Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Mitka! Lua-te-ar dracu’ să te ia!

Strigătele sfârşiră într-un ţipăt; ultimele sunete se auziră din curte; apoi totul amuţi. Dar în aceeaşi clipă, câţiva oameni, vorbind tare şi repede, începură să urce scara cu zgomot. Erau trei sau patru. Desluşi glasul sonor al tânărului. „Ei sunt!“

În culmea disperării, porni drept spre ei. Fie ce-o fi! Dacă îl opreau, era pierdut, dacă-l lăsau să treacă, la fel; aveau să-l ţină minte. Se apropiau deja, mai aveau doar un etaj, când deodată... era salvat! La câteva trepte de el, în dreapta, se zărea apartamentul gol şi larg deschis de la etajul doi, unde zugrăveau mai devreme muncitorii, iar acum, ca un făcut, aceştia plecaseră. Pesemne că ei coborâseră în fugă, strigând, adineauri. Podelele erau proaspăt vopsite, în mijlocul încăperii stăteau nişte cădiţe şi un hârb cu vopsea şi cu o pensulă. Cât ai clipi, se strecură pe uşa deschisă şi se ascunse după perete; era şi timpul – ajunseseră deja pe palier. Pe urmă o cotiră în sus şi trecură pe alături, la etajul patru, vorbind tare între ei. Aşteptă puţin, ieşi în vârfurile picioarelor şi o luă la fugă în jos.

Nimeni pe scară! Nici în gang. Trecu iute pe sub portic şi coti la stânga, în stradă.

Ştia foarte bine, ştia perfect, că ei erau în clipa aceea înăuntru, că rămăseseră cu gura căscată văzând uşa deschisă, că doar adineauri era închisă, că deja se uitau la cadavre şi că nu le trebuia mai mult de un minut ca să îşi dea seama şi să înţeleagă cât se poate de limpede că ucigaşul abia plecase de-acolo şi că izbutise să se ascundă pe undeva, se strecurase pe lângă ei şi fugise; poate îşi dădeau seama şi că stătuse în apartamentul gol până urcaseră ei. Dar nu îndrăzni să o ia prea repede la picior, cu toate că mai avea o sută de paşi până să dea cotul. „N-ar fi mai bine să mă furişez în vreun gang şi să aştept pe undeva, pe vreo scară? Nu, aş putea s-o păţesc! S-arunc toporul pe undeva? Să iau o birjă? S-a zis cu mine!“

Uite în sfârşit străduţa; dădu cotul mai mult mort decât viu; acum era deja pe jumătate salvat, ştia bine lucrul ăsta: era mai puţin suspect şi, oricum, pe-acolo bântuia mai multă lume, iar el putea să se piardă în ea ca un fir de nisip. Dar tot chinul ăsta îl sleise atât de tare, încât abia se mai mişca. Sudoarea îi curgea broboane-broboane, gâtul îi era lac de apă. „Uită-te la tine, eşti cui!“, îi strigă cineva când ajunse pe chei.

Nu prea mai ştia de el şi, pe măsură ce trecea timpul, mintea i se întuneca tot mai tare.