Îşi amintea că deodată, ieşind pe chei, se speriase că nu prea era lume şi că aici putea fi observat mai uşor şi că voise să cotească înapoi pe străduţă. Deşi era cât pe ce să se prăbuşească de oboseală, făcu un ocol ca să ajungă acasă din partea opusă.

Nu-şi venise în fire nici când străbătu gangul de la intrarea casei lui, ajunsese deja pe scară când îşi aminti de topor. Mai avea ceva foarte important de făcut: să-l pună înapoi fără să fie văzut, dacă se putea. Fireşte, nu era încă în stare să judece că poate ar fi fost mult mai bine pentru el să nu pună toporul la loc, ci să-l arunce, chiar mai târziu, într-o curte străină.

Dar avu noroc. Uşa de la cuşca portarului era închisă, dar nu cu lacătul, deci portarul trebuia să fie pe-acasă. Însă el îşi pierduse în asemenea hal capacitatea de a pricepe ceva, încât se duse direct la uşa cuştii portarului şi o deschise. Dacă portarul l-ar fi întrebat: „Ce doreşti?“, probabil că i-ar fi întins pur şi simplu toporul. Dar portarul nu era nici de data asta, aşa că izbuti să pună toporul la locul lui, sub laviţă; puse chiar şi bucata de lemn deasupra, aşa cum fusese. Nu se întâlni cu nimeni după aceea, cu absolut nimeni, până ajunse în odaia lui; uşa gazdei era închisă. După ce intră la el, se aruncă pe divan aşa cum era. Nu adormi, dar era aproape inconştient. Dacă ar fi intrat cineva în cameră atunci, ar fi sărit în picioare şi ar fi început să ţipe. Frânturi de gânduri îi umblau prin cap, dar nu putea prinde nici unul, nu se putea opri la nici unul, cu toate că se străduia...

PARTEA A DOUA

~ I ~

A zăcut aşa mult timp. Uneori parcă se trezea şi în clipele acelea îşi dădea seama că era de mult noapte, dar nu-i trecea prin minte să se scoale. În cele din urmă observă că se luminase deja de ziuă. Zăcea pe divan cu faţa în sus, înţepenit încă în urma stării de letargie din care abia ieşise. Din stradă răzbătură dintr-odată nişte urlete disperate, înfiorătoare, pe care de altfel le auzea în fiecare noapte sub fereastra lui, pe la ora trei. Ele îl şi treziseră. „A, uite că ies deja beţivii de prin cârciumi, se gândi, trebuie să fie trecut de trei!“ Sări cât colo, de parcă l-ar fi smuls cineva de pe divan. „Cum? E deja trei!“ Se aşeză pe pat şi în clipa aceea îşi aminti tot! Brusc, într-o secundă, îşi aminti tot!

În prima clipă crezu că o să-şi piardă minţile. Îl luă un frig îngrozitor, însă era şi din pricina febrei, care se instalase de mult, în timp ce dormea. Dar acum îl scutură un asemenea frison, că numai nu-i săreau dinţii din gură, îl simţea prin tot trupul. Deschise uşa şi ascultă: toată casa dormea. Se uită prostit la el şi de jur împrejur prin cameră, fără să priceapă: cum de putuse, când intrase ieri, să nu zăvorască uşa cu cârligul şi să se arunce pe divan nu numai cu hainele pe el, dar şi cu pălăria pe cap; aceasta căzuse şi zăcea pe jos, lângă pernă. „Dacă intra cineva, ce putea să-şi închipuie? Că sunt beat, dar...“ Se repezi la fereastră. Era destul de lumină, aşa că începu să-şi cerceteze zorit, din cap până-n picioare, toată îmbrăcămintea: nu erau urme? Dar nu aşa trebuia să facă: scuturat de frisoane, se apucă să scoată toate hainele de pe el şi să le cerceteze iar. Întoarse totul pe dos, până la ultima aţă şi zdreanţă, şi neîncrezându-se în el, o luă de trei ori de la capăt. Dar după cât se părea, nu era nimic, nici o urmă; doar jos, unde se destrămase pantalonul şi-i atârnau aţele, pe firele alea rămăseseră urme groase de sânge închegat. Apucă un briceag mare şi le tăie. Părea să nu mai fie nimic. Deodată îşi aminti că punguţa şi lucrurile pe care le scosese din lădiţa bătrânei erau şi-acum în buzunarele lui! Nici nu-i dăduse prin cap până acum să le scoată şi să le ascundă! Nu-şi amintise de ele nici măcar când se uitase la haine! Ce mai urma oare? Se repezi să le scoată şi le zvârli pe masă. După ce scoase tot şi-şi întoarse buzunarele pe dos, ca să se convingă că nu mai rămăsese nimic, le luă grămadă şi le duse într-un colţ. Acolo, în partea de jos, tapetul era rupt şi desprins de perete. Începu îndată să le îndese pe toate în golul acela, sub hârtie. „Au intrat! Nu se văd deloc, nici punguţa!“, se gândi bucuros, ridicându-se puţin şi uitându-se prostit la colţul acela şi la golul care se căscase şi mai mult. Deodată îl străbătu un fior de groază: „Dumnezeule! şopti disperat. Ce-i cu mine? Ce ascuns mai e şi ăsta? Asta-nseamnă ascuns?“.

Ce-i drept, nu se gândise că aveau să fie şi lucruri, nu numai bani, de asta nici nu pregătise dinainte un loc. Dar acum, pentru ce mă bucur acum? se gândi. Asta înseamnă ascuns? Într-adevăr, nu-mi mai merge mintea!“ Se aşeză sleit pe divan şi în aceeaşi clipă îl scutură din nou un frison teribil. Maşinal, îşi trase pe el vechiul palton de student, trântit alături, pe scaun, care ţinea cald, deşi era aproape tot o zdreanţă, se înveli cu el şi imediat căzu din nou în somn şi în delir. Nu mai ştiu de el.

Nu trecură nici cinci minute şi sări iar în picioare, repezindu-se febril la pardesiu. „Cum am putut s-adorm la loc, când n-am făcut încă nimic! Da, da, breteaua n-am scos-o nici acum de-acolo! O dovadă ca asta!“ Smulse breteaua şi