începu s-o sfâşie la repezeală şi să vâre bucăţile sub pernă, printre rufe. „Nişte bucăţi de pânză ruptă n-or să trezească nici o bănuială; nu cred să trezească, nu cred!“, repeta stând în picioare în mijlocul camerei şi, cu atenţia încordată aproape dureros, se uită din nou în jur, pe podea şi peste tot, ca să se asigure că nu uitase ceva. Convingerea chinuitoare că totul, de la memorie până la simpla putere de înţelegere, îl lasă devenea de nesuportat. „Nu cumva începe, nu cumva începe supliciul? Da, da, asta e!“ Într-adevăr, aţele destrămate pe care le tăiase de la pantaloni le lăsase pe jos, în mijlocul camerei, în văzul oricui ar fi venit! „Ce-o fi cu mine?“, strigă din nou, parcă pierdut.

În clipa aceea îi veni în minte o idee ciudată: că poate avea sânge pe toate hainele, că poate erau multe pete, dar nu le vedea el, nu le observa, fiindcă puterea lui de înţelegere era slăbită, era la pământ... mintea i se întunecase... Deodată îşi aminti că şi pe punguliţă era sânge. „Ah! Păi atunci trebuie să fie sânge şi în buzunar, fiindcă punguliţa am băgat-o acolo plină de sânge!“ Întoarse la repezeală buzunarele pe dos şi, într-adevăr, pe căptuşeala buzunarului erau ceva pete! „Înseamnă că glagoria nu m-a lăsat de tot, înseamnă că mai am judecată şi ţinere de minte, dacă mi-am dat singur seama de lucrul ăsta! se gândi jubilând şi scoţând un oftat adânc de uşurare. E doar slăbiciunea de pe urma frigurilor, un delir de-o clipă, atâta tot“, îşi spuse, smulgând cu totul căptuşeala de la buzunarul stâng al pantalonilor. În clipa aceea o rază de soare îi lumină cizma stângă: pe ciorapul care se iţea dintr-însa păreau să fie urme. Zvârli cizma din picior: „Chiar sunt! Tot vârful ciorapului e năclăit de sânge“; probabil că păşise din nebăgare de seamă în băltoaca aia... „Şi-acum ce fac cu ele? Unde să le pun, ciorapul, aţele, buzunarul?“

Le strânse pe toate în mână şi rămase în mijlocul odăii. „Să le arunc în sobă? Dar întâi şi-ntâi în sobă or să scotocească. Să le ardă? Cu ce? N-avea nici chibrituri. Nu, mai bine iese şi le aruncă pe toate pe undeva. Da, mai bine să le arunc! repetă aşezându-se iar pe divan. Chiar acum, în clipa asta, nu mai stau!“ Dar capul îi căzu pe pernă; un frison înfiorător îi îngheţă din nou trupul; îşi trase iar paltonul pe el. Mult timp, câteva ore în şir, îi umblă întruna prin cap: „Acum mă duc, fără zăbavă, mă duc pe undeva şi arunc tot, să nu le mai văd, cât mai repede, cât mai repede!“. De câteva ori se frământă pe divan, vrând să se ridice, dar deja nu mai era în stare. În cele din urmă îl trezi o bătaie puternică în uşă.

— Deschide odată, ce-ai murit? Doarme până nu mai poate! striga de zor Nastasia bătând cu pumnul în uşă. Sforăie cât e ziulica de mare, ca un dulău! Că dulău şi e! Deschide odată. E ceasu’ unşpe.

— Poate n-o fi acasă! zise o voce de bărbat.

„Ia! E vocea portarului... Oare ce-o fi vrând?“

Se sculă şi se aşeză în capul oaselor pe divan. Inima îi bătea într-aşa un hal, că-i era rău.

— Şi cine-a-nchis cu cârligul? se oţărî Nastasia. Ca să vezi, a-nceput să se zăvorască! Păi ce să iei de-aici? Pe tine? Deschide, mintosule, scoală!

„Ce-or vrea? De ce-a venit portarul? Se ştie tot. Să opun rezistenţă sau să deschid? Fie ce-o fi...“

Se ridică puţin, se aplecă în faţă şi scoase cârligul.

Atât de mică era odaia lui, încât putea scoate cârligul fără să se dea jos din pat.

Într-adevăr, în prag stăteau Nastasia şi portarul.

Nastasia se uită la el cam ciudat. Îşi îndreptă privirea, sfidătoare şi disperată, spre portar. Acesta îi întinse în tăcere o hârtie cenuşie, împăturită şi sigilată cu ceară roşie.

— O citaţie de la secţie, spuse el întinzându-i hârtia.

— De la ce secţie?

— De la poliţie, te cheamă, carevasăzică, la secţie.

— La poliţie!... Pentru ce?...

— De unde să ştiu eu? Trimit după tine, te duci.

Se uită atent la el, aruncă o privire iscoditoare în jur şi se întoarse să plece.

— Nu te-oi fi îmbolnăvit de-a binelea? întrebă Nastasia fără să-l scape din ochi.

Portarul întoarse capul pentru o clipă.

— Stă cu fierbinţeală de ieri, adăugă ea.

El nu răspunse; ţinea hârtia în mână fără s-o desfacă.

— Stai acolo, spuse Nastasia, pe care o apucă mila când văzu că îşi dădea picioarele jos din pat. Eşti bolnav, nu te duci, că nu arde. Da’ ce-ai în mână?

El se uită: în dreapta ţinea aţele tăiate, ciorapul şi căptuşeala sfâşiată a buzunarului. Adormise cu ele în mână. Mai târziu, când s-a gândit la asta, şi-a amintit că, trezindu-se pe jumătate, dogorind de febră, le strângea din toate puterile în mână şi apoi adormea la loc.

— Ia te uită ce zdrenţe a mai adunat, şi doarme cu ele de parc-ar fi cine ştie ce comoară...

Nastasia izbucni în râsul ei isteric. El vârî imediat totul sub manta şi-şi înfipse privirea în ochii ei. Măcar că nu era în stare să înţeleagă mare lucru în clipa aceea, simţea că nu aşa se poartă ei când vin să te ia. „Dar... poliţia?“

— Mai bine-ai bea un ceai?