— Nu... plec, chiar acum plec, bălmăji el sculându-se în picioare.

— Pleci, da’ eşti în stare să cobori scara?

— Plec...

— Cum pofteşti.

Nastasia ieşi în urma portarului. El se repezi la lumină, să cerceteze ciorapul şi aţele: „Au nişte pete, dar nu prea se văd de murdare şi decolorate ce sunt. Cine nu ştie dinainte nu bagă de seamă. Nastasia nici n-avea cum să observe de la distanţă, slavă Domnului!“, apoi, tremurând, desfăcu citaţia şi se apucă s-o citească; o parcurse de câteva ori până când înţelese în sfârşit. Era o citaţie obişnuită de la secţie, să vină azi la nouă şi jumătate la biroul comisarului.

„Dar de unde şi până unde? Eu, personal, n-am avut niciodată de-a face cu poliţia! Şi de ce tocmai azi? se gândea chinuindu-se să priceapă. Doamne, de s-ar termina odată!“ Puţin lipsi să cadă în genunchi şi să se roage, dar râse singur – nu de rugăciune, ci de el. Începu să se îmbrace zorit. „Dacă s-a zis cu mine, s-a zis, asta e! N-ar fi mai bine să-mi pun ciorapul? îi veni deodată în minte. O să se prăfuiască şi mai tare, iar urmele or să dispară.“ Dar nici nu şi-l puse bine, că-l şi smulse cu repulsie şi groază. Însă amintindu-şi că nu avea altul, îl luă şi şi-l puse iar şi din nou îl apucă râsul. „Astea sunt doar nişte prejudecăţi, totu-i relativ, doar nişte simple obişnuinţe, aparenţe, îi trecu fulgerător prin minte un crâmpei de gând în timp ce tremura din tot trupul. Na, că mi l-am pus! Până la urmă tot mi l-am pus!“ Dar în aceeaşi clipă disperarea luă locul râsului. „Nu, nu-s în stare...“, se gândi. Picioarele îi tremurau. „De frică“, mormăi pentru sine. Capul i se învârtea şi îl durea din pricina febrei. „E un şiretlic! Vor să mă momească printr-un şiretlic şi să mă ia prin surprindere“, cugetă în gând în timp ce ieşea pe uşă.

Pe scară îşi aminti că lăsase toate lucrurile aşa, în gaura de sub tapet. „Trebuie să fie anume, ca să facă percheziţie cât lipsesc“, îi veni în minte şi se opri în loc. Dintr-odată puseră stăpânire pe el o asemenea disperare şi un asemenea, dacă se poate spune aşa, cinism al pierzaniei, încât flutură din mână şi îşi continuă drumul. „Cel mai rău e că aiurez şi risc să spun vreo prostie... De s-ar termina odată!“

Afară căldura era din nou insuportabilă; un strop de ploaie nu căzuse în toate zilele acelea. Iarăşi praf, var şi cărămizi, iarăşi zarva dughenelor şi cârciumilor, iarăşi beţivi la fiecare pas, vânzători ambulanţi şi birjari stând să pice de pe capră. Soarele îl păli atât de tare, că nu putea ţine ochii deschişi, iar capul prinse să i se învârtă de-a binelea – obişnuita senzaţie a bolnavului de friguri care iese deodată din casă într-o zi cu soare puternic.

Ajuns la colţul străzii din ajun, aruncă, cuprins de panică, o privire în lungul ei, către casa aceea... şi întoarse imediat capul.

„Dacă mă întreabă, poate chiar mărturisesc“, se gândi apropiindu-se de secţie.

Aceasta era la un sfert de verstă de el. Tocmai se mutase în alt loc, într-o clădire nouă, la etajul patru. Trecuse o dată pe la vechiul local, dar cu foarte multă vreme în urmă. Intrând în gang, văzu la dreapta o scară pe care cobora un mujic cu un registru în mână. „Un portar, fără îndoială; deci aici e secţia.“ Şi începu să urce la nimereală. De întrebat nu voia să întrebe pe nimeni nimic.

„Intru, cad în genunchi şi mărturisesc tot...“, se gândi ajungând la etajul patru.

Scara era îngustă, abruptă şi plină de gunoi. Bucătăriile tuturor apartamentelor de la cele patru etaje dădeau spre această scară şi stăteau cu uşile deschise aproape toată ziua. Din pricina asta era o zăpuşeală cumplită. În sus şi în jos urcau şi coborau portari cu registre sub braţ, curieri şi tot felul de persoane de ambele sexe, şi ele cu treburi. Uşa secţiei era şi ea larg deschisă. Intră şi se opri în vestibul. Aici stăteau în picioare, aşteptând, nişte mujici. Zăpuşeala era la fel de cumplită şi, pe deasupra, te izbea mirosul greţos de vopsea proaspătă, neuscată încă, şi de ulei rânced al încăperilor abia zugrăvite. După ce aşteptă puţin, se gândi să meargă mai în faţă, în camera următoare. Toate încăperile erau mici şi scunde. O nerăbdare teribilă îl tot împingea înainte. Nimeni nu-l băga în seamă. În cea de a doua cameră şedeau şi scriau nişte conţopişti îmbrăcaţi nu cu mult mai bine decât el, care arătau destul de ciudat. I se adresă unuia dintre ei.

— Ce doriţi?

Arătă citaţia de la secţie.

— Sunteţi student? întrebă celălalt uitându-se la citaţie.

— Da, fost student.

Conţopistul îl privi, însă fără pic de curiozitate. Era ciufulit rău de tot şi avea nişte ochi absenţi, preocupaţi de o idee fixă.

„De la ăsta nu afli nimic, totul îi e perfect egal“, se gândi Raskolnikov.

— Mergeţi acolo, la secretar, îl îndrumă conţopistul ridicând un deget şi arătând spre ultima cameră.

Intră în încăperea aceea, a patra la rând, strâmtă şi plină ochi de oameni ceva mai bine îmbrăcaţi decât în celelalte încăperi. Printre ei se aflau şi două doamne. Una, în doliu, îmbrăcată sărăcăcios, şedea la o masă, în faţa unui conţopist, şi scria ceva după dictarea lui. Cealaltă doamnă, foarte grasă şi stacojie la faţă, cam prea elegant îmbrăcată, cu o broşă cât o farfurioară