de ceai în piept, stătea mai la o parte, părând să aştepte ceva. Raskolnikov vârî citaţia sub nasul secretarului. Acela aruncă o privire peste ea, spuse: „Aşteptaţi“ şi continuă să se ocupe de doamna în doliu.

Răsuflă mai uşurat. „S-ar părea că nu-i vorba de asta!“ Încet-încet începu să mai prindă curaj; se străduia din răsputeri să se îmbărbăteze şi să-şi vină în fire.

„E de-ajuns o prostie, o mică neatenţie, şi mă dau singur de gol! Hm... ce păcat că nu-i aer aici, îşi mai spuse, e aşa zăpuşeală... Capul mi se-nvârte şi mai rău... şi mintea...“

Simţea o tulburare îngrozitoare în toată fiinţa. Se temea că n-avea să se poată stăpâni. Încerca să se agaţe cu mintea de ceva, ceva care să nu-l privească deloc, însă nu reuşea nicicum. De altminteri, secretarul îi capta tot interesul: se străduia să ghicească ceva după figura lui, să-şi dea cât de cât seama. Era un bărbat foarte tânăr, la vreo douăzeci şi doi de ani, cu o faţă oacheşă şi mobilă, cam trecută pentru vârsta lui, îmbrăcat la modă, ca un filfizon, cu cărare pe mijloc, frizat şi pomădat, cu multe inele pe degetele albe, foarte îngrijite, şi cu lanţuri de aur pe jiletcă. Schimbase chiar vreo două cuvinte în franceză cu un străin care fusese acolo într-un chip foarte satisfăcător.

— Luiza Ivanovna, ar fi bine să luaţi loc, îi spuse în treacăt doamnei stacojii la faţă şi dichisite, care continua să stea în picioare, deşi era un scaun lângă ea.

— Ich danke!1, zise ea şi se lăsă încet, într-un foşnet de mătase, pe scaun. Rochia ei sinilie, garnisită cu dantelă albă, exact ca un balon, se răspândi în jurul scaunului şi ocupă aproape jumătate din cameră. Se făcu simţit un miros de parfum. Dar, în mod vădit, doamna era jenată că ocupa jumătate din cameră şi că răspândea un asemenea miros de parfum, măcar că zâmbea temător şi în acelaşi timp insolent, se vedea că era neliniştită.

Doamna în doliu termină în sfârşit şi se ridică. Deodată, stârnind oarecare larmă, cu un mers tineresc şi cu un fel aparte de a-şi mişca umerii, intră un ofiţer, îşi aruncă chipiul cu cocardă pe masă şi se aşeză în fotoliu. Doamna cea elegantă sări de pe scaun la vederea lui şi începu să facă reverenţe cu un entuziasm ieşit din comun; ofiţerul nu-i dădu însă nici cea mai mică atenţie, iar ea nu mai cuteză să se aşeze în prezenţa lui. Era ajutorul comisarului. Avea nişte mustăţi roşcovane înţepenite orizontal, într-o parte şi în cealaltă, şi o faţă cu trăsături extrem de mărunte, care de altfel nu exprima nimic deosebit în afara unei oarecare impertinenţe. Se uită pieziş şi oarecum indignat la Raskolnikov: veşmintele îi erau din cale-afară de soioase, însă în ciuda înfăţişării umile, ţinuta lui nu se potrivea deloc cu ele; din nebăgare de seamă, Raskolnikov se uitase prea de-a dreptul şi prea lung la el, ceea ce îl făcuse să se simtă chiar ofensat.

— Tu ce vrei? strigă, mirându-se pesemne că un zdrenţăros ca ăsta nu dădea nici un semn de fâstâceală sub privirea lui care te fulgera.

— Am fost chemat... cu citaţie..., bâigui Raskolnikov.

— E vorba de perceperea unor bani de la dânsul, de la student, se grăbi să spună secretarul scoţându-şi nasul din hârtii. Poftim, îi aruncă el un caiet lui Raskolnikov, indicându-i un loc anume, citiţi aici!

„Bani? Ce bani? se gândi Raskolnikov. Atunci... probabil, nu, în mod sigur, nu-i asta!“ Tresări de bucurie. Simţi brusc o uşurare teribilă, de nedescris. Îi dispăru povara de pe umeri.

— Dar la ce oră vi s-a cerut să veniţi, stimate domn? strigă porucicul2 tot mai ofensat, nu se ştie din ce motiv. Vi s-a cerut să veniţi la nouă, iar acum e deja douăsprezece!

— Citaţia mi-a fost adusă abia acum un sfert de ceas, răspunse tare şi peste umăr Raskolnikov, supărându-se şi el brusc, spre propria lui mirare, ba chiar cu un fel de satisfacţie. E destul că am venit aşa bolnav de friguri cum sunt.

— Binevoiţi să nu ţipaţi!

— Dar nu ţip, vorbesc foarte normal, dumneavoastră ţipaţi la mine; iar eu sunt student şi nu permit să se ţipe la mine.

Adjunctul se aprinse atât de tare, încât în prima clipă nici nu putu să spună nimic, doar îi zburară nişte stropi din gură. Sări de la locul lui.

— Faceţi bine şi tăceţi! Vă aflaţi într-o instituţie. Fără mojjjicii, domnule!

— Păi şi dumneavoastră vă aflaţi într-o instituţie, strigă Raskolnikov, iar în afară de faptul că ţipaţi, mai şi fumaţi o ţigară în dispreţul nostru, al tuturor.

Spunând asta, Raskolnikov simţi o satisfacţie de nedescris.

Secretarul se uita la el zâmbind. Porucicul cel iute din fire rămăsese, vădit, cu gura căscată.

— Asta nu-i treaba dumneavoastră! strigă el într-un sfârşit, nefiresc de tare. Faceţi bine şi daţi răspunsul care vi se cere. Arătaţi-i, Alexandr Grigorievici. S-a depus o plângere împotriva dumneavoastră. Că nu plătiţi. Poftim cine s-a găsit să facă pe leul!

Dar Raskolnikov deja nu-l mai asculta, apucase avid hârtia şi căuta să găsească mai repede explicaţia. Citi o dată, de două ori, însă tot nu înţelese.

— Ce este asta? îl întrebă pe secretar.

— E pentru nişte bani care vă sunt ceruţi în baza unei poliţe, o somaţie. Trebuie fie să plătiţi, împreună cu toate cheltuielile, penalităţile şi aşa mai departe, fie