să răspundeţi în scris când puteţi plăti şi să vă luaţi obligaţia să nu părăsiţi până atunci capitala şi să nu vă vindeţi sau să vă tăinuiţi avutul. Iar creditorul este liber să vândă tot ce aveţi şi să procedeze cu dumneavoastră conform legilor.

— Dar... eu nu sunt dator nimănui.

— Asta nu ne mai priveşte pe noi. Noi am primit spre a vă pune sub urmărire o poliţă trecută de scadenţă şi protestată legal, în valoare de o sută cincisprezece ruble, dată de dumneavoastră văduvei de asesor de colegiu Zarniţâna acum nouă luni, şi care a trecut spre plată de la văduva Zarniţâna la consilierul de curte Cebarov, de-aceea vă şi poftim să răspundeţi.

— Păi e gazda mea.

— Şi ce dacă-i gazda dumneavoastră?

Secretarul se uită la el cu un zâmbet condescendent, plin de milă, dar totodată şi de triumf, ca la un ageamiu pe care abia îl lua în primire: „Ei, cum îţi e, mă rog?“. Dar puţin îi păsa lui acum de poliţă şi de urmărire! Nu numai că nu merita să se alarmeze câtuşi de puţin, dar nici măcar să dea cea mai mică atenţie la aşa ceva! Stătea, citea, asculta, răspundea, punea chiar întrebări, dar făcea totul maşinal. Sentimentul triumfător de-a se afla în siguranţă, de-a fi scăpat de un pericol copleşitor – iată de ce îi era plină în clipa aceea toată fiinţa, fără să facă previziuni şi analize, fără presupuneri şi supoziţii, fără îndoieli şi întrebări. Era o clipă de bucurie pur animalică, spontană, deplină. Dar în acel moment, în secţie se dezlănţui o furtună cu tunete şi fulgere. Porucicul, care nu-şi revenise încă de pe urma lipsei de respect, clocotind tot şi dorind în mod evident să-şi dreagă amorul-propriu rănit, îşi zvârli toate tunetele şi fulgerele asupra nefericitei „doamne luxoase“, care îl privea din clipa când intrase cu un zâmbet mai mult decât tâmp.

— Iar tu, ca să nu zic ce eşti, zbieră deodată cât îl ţinea gura (doamna în doliu ieşise deja), ce-a fost azi-noapte acolo la tine? Mai mare ruşinea, iar făcuşi scandal pe toată strada aia. Iar beţivănie, iar încăierări. Ţi s-a făcut de stat la răcoare? Doar ţi-am spus, te-am prevenit de zece ori că a unşpea nu te mai iert. Dar tu, ca să nu zic ce eşti, nu te laşi deloc!

Raskolnikov scăpă hârtia din mână şi se uită curios la doamna luxoasă care era bruftuluită atât de neceremonios; înţelese însă repede despre ce era vorba şi toată povestea începu chiar să-i placă. Asculta cu plăcere, ba chiar îi venea să râdă în hohote, în hohote, în hohote, în hohote... Nu-l mai ţineau nervii.

— Ilia Petrovici! începu secretarul extrem de precaut, dar se opri pândind momentul, pentru că porucicul, odată aprins, nu mai putea fi oprit decât cu forţa, lucru pe care îl ştia din proprie experienţă.

Cât despre doamna luxoasă, întâi începuse să tremure sub ploaia de tunete şi fulgere; dar, lucru ciudat, cu cât se înmulţeau şi se înteţeau injuriile, cu atât i se făcea chipul mai amabil şi cu atât îi devenea mai fermecător zâmbetul destinat fiorosului porucic. Se bâţâia întruna şi făcea temenele, aşteptând cu nerăbdare să i se îngăduie în sfârşit şi ei să strecoare o vorbă; şi izbuti.

— Nici o gălăgie şi încăierare n-a fost la mine, domnul capiten – se porni deodată să turuie, ca o răpăială de boabe de mazăre, cu un puternic accent german, cu toate că vorbea fluent ruseşte –, şi nici un şcandal, nici unul, dumnealui a fenit beat, vă spun degrab tot, domnul capiten, eu nu sunt vinovat... Eu am casă onorabil, domnul capiten, şi întotdeauna, întotdeauna n-am vrut nici un şcandal. Dar dumnealui a fenit beat de tot şi pormă a mai cerut trei putelci, pormă a ridicat un picioar, a început să cânte cu el la pian, asta nu-i bine deloc la casă onorabil, şi stricat ganz3 pianul, asta ce manier mai e, şi eu am spus la el. Dar el a luat putelca şi a început să împingă pe toţi înapoi cu ea. Atunci eu chemat repede portar şi Karl fenit, el luat Karl şi pocnit în ochi, pormă Henriet pocnit şi pe ea în ochi, iar pe mine de cinci ori peste faţă. Acest manier este aşa nedelicat în casă onorabilă, domnul capiten, şi eu strigat. Dumnealui deschis fereastra spre canal şi început să guiţ, ca porc mic, asta mare ruşine. Cum se poate să guiţ la geam dinspre stradă ca porc mic? Pfui-pfui-pfui! Karl din spate la el trage de frac de la geam şi atunci, e adevărat, domnul capiten, rupt sein Rock4. Atunci el strigat că man muss5 să plătit cincisprezece ruble amend. Dar eu, domnul capiten, plătit cinci ruble pentru sein Rock. Asta nu e musafir onorabil, domnul capiten, el făcut şcandal! Eu, spus el, un mare satir gedrückt6 despre dumneata, pentru că eu în toate ziarele pot să scriu despre dumneata.

— Adică e scriitor?

— Da, domnul capiten, dar aşa un musafir neonorabil, domnul capiten, în casă onorabil...

— Ei, gata, gata! Doar ţi-am spus o dată, ţi-am spus...

— Ilia Petrovici! repetă cu înţeles secretarul.

Porucicul îi aruncă o privire; secretarul clătină uşor din cap.

— ...Aşadar, iată, preastimată Laviza Ivanovna, îţi spun pentru ultima oară, altă dată nu-ţi mai repet, asta e ultima, urmă porucicul. Dacă o singură dată se mai întâmplă vreun scandal în casa dumitale onorabilă, cu mâna mea te bag la zu Hause7,