Aruncă o uitătură dispreţuitoare în direcţia lui Raskolnikov.

— La fel a fost şi la cârciumă, acum două zile: de mâncat a mâncat, dar de plătit n-a vrut; „Vă pun într-o satiră pentru asta“, a spus. Altul, săptămâna trecută, pe un vapor, a ofensat cu cele mai spurcate cuvinte o familie onorabilă, soţia şi fiica unui consilier de stat. Mai zilele trecute, altul a fost dat afară în brânci dintr-o cofetărie. Că aşa sunt literaţii, scriitorii, studenţii, crainicii... Ptiu! Hai, valea! O să trec chiar eu pe la tine să văd... ai grijă! Ai auzit?

Luiza Ivanovna se porni să facă de zor temenele amabile în toate părţile şi astfel ajunse de-a-ndăratelea până la uşă; în prag însă, dădu cu spatele peste un ofiţer chipeş, cu o figură proaspătă, deschisă şi nişte favoriţi blonzi, stufoşi, de toată frumuseţea. Era însuşi Nikodim Fomici, comisarul de circumscripţie; Luiza Ivanovna se grăbi să facă o reverenţă până aproape de pământ şi, cu paşi mărunţi şi sprinţari, îşi luă zborul din birou.

— Iarăşi zarvă, iarăşi tunete şi fulgere, vijelie şi uragan! i se adresă amabil şi amical Nikodim Fomici lui Ilia Petrovici. Iar te-ai ambalat, iar dai în clocot! Se-aude de pe scară.

— Ei, na! spuse cu o nobilă nepăsare Ilia Petrovici (ba nici măcar „Ei“, ci mai degrabă „Iete, na!“), mutându-se cu nişte hârtii la altă masă şi mişcând afectat din umeri la fiecare pas, unde era pasul era şi umărul. Ia binevoiţi să vedeţi: domnul scriitor, adicătelea student, sau mai degrabă fost student, banii nu-i plăteşte, dă poliţe cu duiumul, locuinţa nu vrea s-o elibereze, curg plângerile împotriva lui, dar dumnealui binevoieşte să protesteze că am fumat o ţigară în prezenţa dânşilor! Când dumnealui face ce face! Dar poftim, uitaţi-vă numai cum arată, iar ce vedeţi acum e înfăţişarea lui cea mai fermecătoare!

— Sărăcia nu este un viciu, amice, n-ai ce să-i faci! Dar ştim că te aprinzi ca pulberea şi nu suporţi nici o jignire. Se vede că şi dumneavoastră v-aţi simţit jignit şi nu v-aţi mai stăpânit, continuă Nikodim Fomici adresându-i-se amabil lui Raskolnikov. Mare păcat: nu există om mai bun, vă spun eu, dar e ca praful de puşcă, se aprinde imediat! Se înfierbântă, se aprinde, arde – şi asta-i tot! A trecut! Rămâne doar o inimă de aur! La regiment aşa l-au şi poreclit: „Porucicul Pulbere“.

— Şi ce regiment era! exclamă Ilia Petrovici, foarte mulţumit să se simtă gâdilat atât de plăcut, dar arătându-se tot bosumflat.

Raskolnikov simţi deodată dorinţa de a le spune tuturor ceva foarte agreabil.

— Iertat să-mi fie, domnule căpitan – începu foarte degajat, adresându-i-se deodată lui Nikodim Fomici –, gândiţi-vă puţin la situaţia mea... Sunt gata să-mi cer scuze dacă am greşit cu ceva faţă de dumnealui. Sunt un student sărac şi bolnav, deprimat (chiar aşa a spus, „deprimat“) de sărăcie. Sunt fost student pentru că nu mă mai pot întreţine, dar voi primi bani... Am o mamă şi o soră în gubernia Z. Or să-mi trimită ele bani şi... o să plătesc. Gazda mea este o femeie cumsecade, dar fiindcă am rămas fără meditaţii, n-am mai plătit de patru luni şi s-a supărat atât de rău, că nu-mi mai trimite nici prânzul... Şi nu înţeleg deloc ce poliţă e aceea! Acum îmi cere prin înscrisul ăsta să-i plătesc, judecaţi şi dumneavoastră!...

— Asta nu mai e treaba noastră, dădu iar să intervină secretarul.

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, dar îngăduiţi-mi să lămuresc lucrurile, se grăbi să reia Raskolnikov, adresându-se nu secretarului, ci lui Nikodim Fomici, dar făcând tot posibilul să i se adreseze şi lui Ilia Petrovici, deşi acesta se arăta cu obstinaţie acaparat de hârtii şi îl trata cu o dispreţuitoare lipsă de atenţie. Îngăduiţi-mi şi mie să explic, din punctul meu de vedere, că locuiesc la dânsa de aproape trei ani, chiar de când am venit din provincie, iar înainte... înainte... de fapt, de ce să nu recunosc, i-am promis chiar de la început că o să mă însor cu fiica dânsei, verbal i-am promis, din proprie iniţiativă... Era o fată... de fapt, chiar îmi plăcea... deşi nu eram prea îndrăgostit... într-un cuvânt, de-ale tinereţii, adică vreau să spun că atunci gazda mea m-a creditat mult şi am dus o viaţă oarecum... am fost cam prea uşuratic...

— Nu vă sunt solicitate câtuşi de puţin intimităţi de acest gen, stimate domn, şi nici nu avem timp, îl întrerupse grosolan Ilia Petrovici jubilând, însă Raskolnikov, înfierbântat, îi curmă vorba, cu toate că începuse dintr-odată să-i fie extrem de greu să vorbească.

— Îngăduiţi-mi, îngăduiţi-mi măcar să vă povestesc tot... cum au stat lucrurile şi... la rândul meu... deşi chiar nu are rost să povestesc, sunt de acord cu dumneavoastră. Acum un an această domnişoară a murit de tifos, însă eu am rămas, ca mai înainte, chiriaş, iar gazda, când s-a mutat în locuinţa de-acum, mi-a spus... şi mi-a spus prieteneşte... că are deplină încredere în mine şi aşa mai departe... dar dacă n-aş vrea să-i dau poliţa asta, pentru cele o sută cincisprezece ruble, cât socotise dânsa că-i datorez cu totul. Acum, daţi-mi voie... aşa a spus, că imediat ce-i dau această hârtie, mă creditează iar cât poftesc şi că niciodată, niciodată – astea au fost propriile ei cuvinte –, dânsa nu se va folosi de această hârtie până când voi plăti singur... Şi iată, acum, când am rămas fără meditaţii şi nu am ce mânca, mă pune sub urmărire... Ce să mai spun?

— Toate aceste detalii impresionante, stimate domn,