nu ne privesc pe noi, i-o reteză impertinent Ilia Petrovici, dumneata trebuie să semnezi că ai luat la cunoştinţă şi că îţi iei obligaţia, iar faptul că ai binevoit să fii îndrăgostit şi toate acele momente tragice nu ne privesc câtuşi de puţin.

— Ei, eşti prea... dur..., murmură Nikodim Fomici aşezându-se la o masă şi apucându-se să semneze nişte hârtii. Se simţea uşor jenat.

— Atunci scrieţi, îi spuse secretarul lui Raskolnikov.

— Ce să scriu? întrebă acesta destul de grosolan.

— Vă dictez eu.

Raskolnikov avu impresia că secretarul devenise mai neatent şi mai dispreţuitor cu el după spovedania aceea, dar – ciudat lucru – dintr-odată nu se mai sinchisi de părerea nimănui, oricine ar fi fost, iar schimbarea asta se petrecuse într-o clipită, într-o secundă. Dacă s-ar fi străduit să cugete puţin, s-ar fi mirat fără îndoială că putuse să vorbească astfel cu ei acum o clipă, ba să-şi mai amestece şi sentimentele. Dar de unde răsăriseră sentimentele astea? Acum, dimpotrivă, nici dacă ar fi fost să se umple deodată încăperea, nu cu comisari, ci cu cei mai buni prieteni ai săi, n-ar fi avut de spus nici o vorbă omenească, atât de tare i se pustiise brusc inima. O senzaţie sumbră de însingurare şi nesfârşită înstrăinare chinuitoare pusese brusc stăpânire pe sufletul lui şi era conştient de asta. Nu josnicia efuziunilor sale sentimentale în faţa lui Ilia Petrovici, nici josnicia jubilării porucicului faţă de el nu-i întorseseră în asemenea măsură sufletul pe dos. O, ce-i mai păsa lui acum de propria mişelie, de toate ambiţiile, porucicii, nemţoaicele, somaţiile, secţiile şi aşa mai departe. Dacă l-ar fi condamnat în clipa aceea să fie ars de viu, tot n-ar fi mişcat un deget, probabil că nici n-ar fi ascultat cu atenţie sentinţa. Se petrecea cu el ceva cu totul nou, neaşteptat, necunoscut. Nu înţelegea, dar simţea limpede, simţea extrem de intens, că nu numai cu efuziuni sentimentale, ca mai adineauri, dar chiar cu nimic nu se mai putea adresa acestor oameni din biroul de poliţie, nici dacă i-ar fi fost fraţi şi surori, nu porucici la secţie, nici atunci n-ar fi avut absolut deloc de ce să li se adreseze, în nici o împrejurare de viaţă; nu mai încercase niciodată până în clipa aceea o senzaţie atât de stranie şi de îngrozitoare. Însă mai chinuitor decât orice era faptul că părea mai mult o senzaţie decât un sentiment limpede, o senzaţie concretă, cea mai chinuitoare dintre toate cele trăite de el până atunci.

Secretarul începu să-i dicteze textul de declaraţie obişnuit în astfel de cazuri, adică „nu sunt în măsură să achit, mă oblig s-o fac la data cutare, să nu părăsesc oraşul, să nu vând sau să dăruiesc ce am etc“.

— Dar dumneata nu eşti în stare să scrii, îţi cade tocul din mână, remarcă secretarul uitându-se cu curiozitate la Raskolnikov. Eşti bolnav?

— Da... mi se-nvârte capul... spuneţi mai departe!

— Păi asta-i tot. Semnează.

Secretarul luă hârtia şi trecu la alţii.

Raskolnikov înapoie tocul, dar în loc să se ridice şi să plece, îşi puse amândouă coatele pe masă şi îşi prinse capul în mâini. Parcă i-ar fi fost bătut un cui în creştet. Brusc, îi veni o idee stranie: să se ridice imediat, să se apropie de Nikodim Fomici şi să-i povestească tot ce se întâmplase ieri, până la ultimul amănunt, după aceea să se ducă împreună cu el acasă şi să-i arate lucrurile din gaura din colţ. Impulsul era atât de puternic, încât chiar se ridică să treacă la fapte. „N-ar fi bine să stau măcar un minut să mă mai gândesc? îi trecu prin minte. Nu, mai bine să nu mă mai gândesc, să termin odată!“ Dar se opri brusc şi rămase înlemnit în loc. Nikodim Fomici vorbea aprins cu Ilia Petrovici, iar el auzi:

— Nu se poate, o să-i eliberăm pe amândoi. În primul rând, totul se bate cap în cap, judecă şi dumneata: de ce să-l fi chemat pe portar dacă ar fi făcut-o ei? Ca să se denunţe singuri sau ce? Ca o stratagemă? Nu, ar fi prea de tot! Şi pe urmă, pe studentul Pestriakov l-au văzut la poartă amândoi portarii şi o precupeaţă chiar când intra: era cu trei prieteni şi s-a despărţit de ei în poartă, iar pe portari i-a întrebat unde stă bătrâna de faţă cu prietenii. Cum să întrebe unde stă dacă venise cu o asemenea intenţie? Iar Koh ăsta, înainte să se ducă la bătrână, a stat o jumătate de oră la argintarul de jos, şi fix la opt fără un sfert a urcat. Acum, judecă şi dumneata...

— Dar, dacă-mi permiteţi, cum de-au ajuns să se contrazică aşa? Spun cu toată convingerea că au bătut şi că uşa era închisă, iar după trei minute, când au venit cu portarul, au văzut că uşa era deschisă.

— Păi aici şi e stratagema: ucigaşul era negreşit înăuntru şi se închisese cu zăvorul; l-ar fi prins negreşit dacă Koh nu făcea prostia să se ducă după portar. Tocmai în răstimpul ăsta a izbutit să coboare pe scară şi să se strecoare pe lângă ei. Koh se închină cu amândouă mâinile, zicând: „Dacă rămâneam acolo, sărea şi mă omora cu toporul“. Vrea să plătească o slujbă de mulţumire, ha-ha!

— Şi ucigaşul n-a fost văzut de nimeni?

— Cum să fie văzut? Casa aia e arca lui Noe, spuse secretarul, care stătea la locul lui.

— Treaba e clară, e clară! repetă înfierbântat Nikodim Fomici.

— Ba nu, nu e clară deloc! spuse categoric Ilia Petrovici.

Raskolnikov îşi