Când îşi reveni, văzu că şedea pe un scaun, că în dreapta era un ins care îl ţinea, iar în stânga un alt ins cu un pahar galben plin cu o apă galbenă, şi că Nikodim Fomici stătea în faţa lui şi îl privea ţintă. Se ridică de pe scaun.

— Ce e, sunteţi bolnav? întrebă destul de tăios Nikodim Fomici.

— Şi când a semnat abia ţinea tocul, observă secretarul aşezându-se la locul lui şi reluându-şi hârtiile.

— De mult sunteţi bolnav? strigă Ilia Petrovici de unde stătea, frunzărind la rândul lui nişte hârtii.

Cât durase leşinul îl cercetase şi el cu privirea pe bolnav, bineînţeles, dar se depărtase imediat ce acesta îşi revenise.

— De ieri..., bolborosi drept răspuns Raskolnikov.

— Dar ieri aţi ieşit din casă?

— Am ieşit.

— Aşa bolnav?

— Aşa bolnav.

— La ce oră?

— La opt seara.

— Şi unde, dacă îmi daţi voie să vă întreb?

— Pe stradă.

— Scurt şi cuprinzător.

Raskolnikov răspundea răstit, întretăiat, alb ca varul şi fără să-şi coboare ochii negri şi aprinşi sub privirea lui Ilia Petrovici.

— Abia se ţine pe picioare şi tu..., începu Nikodim Fomici.

— Nu-i ni-mic! spuse într-un fel aparte Ilia Petrovici.

Nikodim Fomici ar fi vrut să mai adauge ceva, dar uitându-se la secretar, care se uita la rândul lui fix la el, renunţă. Tăceau toţi. Era ceva straniu.

— Bun, încheie Ilia Petrovici, nu vă mai reţinem.

Raskolnikov ieşi. Auzi încingându-se în urma lui o discuţie, iar cel mai tare răsuna întrebător glasul lui Nikodim Fomici... În stradă îşi reveni de tot.

„Percheziţie, percheziţie, asta urmează, percheziţia! repeta pentru sine, zorindu-se să ajungă acasă. Nemernicii! Mă bănuiesc!“ Frica dinainte îl cuprinse din nou, din cap până-n picioare.

1 Mulţumesc (în germ., în orig.).

2 Locotenent (în armata ţaristă).

3 Întreg, tot (în germ., în orig.).

4 Haina lui (în germ., în orig.).

5 Trebuie (în germ., în orig.).

6 O să public (în germ., în orig.).

7 Acasă, aici cu sensul de „închisoare“ (în germ., în orig.).

~ II ~

„Dacă au şi făcut percheziţia? Dacă dau peste ei acasă?“

Dar iată-l ajuns în odăiţa lui. Nimic şi nimeni. Nu fusese nici ţipenie de om pe-acolo. Nici măcar Nastasia nu se atinsese de nimic. Dumnezeule! Cum putuse să lase toate lucrurile alea în gaura aia din colţ?

Se repezi acolo, îşi vârî mâna sub tapet şi începu să tragă afară obiectele şi să-şi umple buzunarele cu ele. Erau în total opt bucăţi: două cutiuţe cu cercei sau ceva de soiul ăsta, nici nu se uită prea bine; pe urmă patru cutii mici de marochin. Un lănţişor era înfăşurat pur şi simplu în hârtie de ziar. Mai era ceva în hârtie de ziar, o decoraţie parcă...

Le puse în buzunarele pardesiului şi în cel rămas la pantaloni, dreptul, căutând să le facă să treacă neobservate. Luă şi punguţa. Apoi ieşi din odaie, lăsând uşa larg deschisă de data asta.

Mergea repede şi hotărât; în ciuda faptului că se simţea frânt, era foarte lucid. Se temea să nu fie urmărit, se temea că într-o jumătate sau un sfert de oră se va da dispoziţie să fie urmărit; deci trebuia cu orice preţ să şteargă urmele la timp. Trebuia s-o scoată la capăt cât mai avea ceva putere şi raţiune... Dar încotro s-o ia?

Hotărâse asta de mult: „Arunc totul în canal şi n-am văzut, n-am auzit“. Hotărâse încă de azi-noapte, în delir, în clipele când, amintindu-şi lucrul ăsta, încercase de câteva ori să se scoale şi s-o ia din loc: „Mai repede, mai repede, aruncă-le pe toate“. Dar se dovedi că nu era deloc uşor să le arunce.

Rătăcea pe cheiul canalului Ekaterinski de vreo jumătate de ceas, poate chiar mai mult, şi cercetase de mai multe ori, de câte ori îi ieşeau în cale, treptele spre apă. Dar nici vorbă nu putea fi să-şi ducă la îndeplinire intenţia: sau erau plute chiar lângă trepte şi femei care spălau rufe pe ele, sau erau trase la mal bărci şi peste tot se foia lume, plus