că se şi putea vedea de pe cheiuri din toate părţile; cineva care coboară anume, se opreşte şi aruncă ceva în apă dă de bănuit. Dar dacă n-or să se scufunde cutiile? Dacă or să plutească? Chiar aşa o să fie. O să vadă toată lumea. Şi-aşa se uită toţi la el pe unde-l întâlnesc şi îl cercetează de parcă asta ar fi singura lor treabă. „Nu ştiu de ce, ori poate doar mi se pare“, se gândea.

În cele din urmă, îi trecu prin cap că poate ar fi mai bine să se ducă undeva pe Neva. Acolo nu e atâta lume, treci mai neobservat şi e mai uşor din toate privinţele, iar ce-i mai important, e mai departe de-aici. Brusc îl cuprinse mirarea: cum de umblase aiurea preţ de jumătate de ceas, deprimat şi angoasat, prin locuri periculoase, şi nu-i dăduse prin minte mai devreme! Chestia asta, că a pierdut o jumătate de oră cu un plan fără nici o noimă, e numai pentru că a luat hotărârea în somn, în delir! Devenise extrem de împrăştiat şi de uituc, ştia asta. Gata, trebuia să se grăbească.

O luă spre Neva pe V. Prospect, dar pe drum îi veni deodată altă idee: „De ce pe Neva? De ce în apă? N-ar fi mai bine să mă duc cât mai departe, chiar să merg iar pe insule, şi pe-acolo pe undeva, într-un loc ferit, prin pădure, sub vreun tufiş, să îngrop totul, având grijă să ţin minte locul?“. Deşi simţea că în clipa aceea nu era în stare să judece totul limpede şi sănătos, ideea i se păru fără cusur.

Dar nu mai ajunse nici pe insule, căci ieşind de pe V. Prospect către piaţă, zări deodată în stânga intrarea unei curţi înconjurate numai de pereţi orbi. În dreapta se întindea până departe în curte calcanul nevăruit al clădirii cu trei caturi de-alături. În stânga, paralel cu calcanul, era un gard de lemn care înainta vreo douăzeci de paşi în adâncul curţii şi pe urmă cotea la stânga. Acolo se afla un loc dosnic, îngrădit, unde erau aruncate nişte materiale. Mai departe, în fundul curţii, se zărea din spatele gardului colţul unei magazii joase de piatră, înnegrită de fum, parte din vreun atelier, după câte se părea. Probabil că acolo era un atelier, de trăsuri sau de lăcătuşerie, cam aşa ceva; peste tot, aproape chiar din poartă, era negru de praf de cărbune. „Uite, să le arunc aici şi să plec!“, îi trecu deodată prin minte. Văzând că nu era nimeni prin curte, se strecură înăuntru şi zări chiar alături un jgheab pus la gard (cum se fac adesea la casele în care sunt mulţi muncitori de fabrică şi birjari), iar deasupra jgheabului, chiar pe gard, era scrisă cu cretă vorba de duh nelipsită în asemenea cazuri: „Aici este oprită staţionarea căruţelor“. Şi ăsta era un avantaj, fiindcă nu trezea nici o bănuială dacă intra şi se uita. „Arunc totul grămadă pe undeva pe-aici şi plec!“

După ce îşi mai roti o dată privirea de jur împrejur, vârî mâna în buzunar, când deodată, chiar lângă zidul exterior, între intrare şi jgheab, unde lăţimea nu era mai mare de un arşin, zări un pietroi netăiat, de vreun pud şi jumătate. De cealaltă parte a zidului era strada, se auzeau forfotind trecătorii, întotdeauna numeroşi prin locul acela; pe el nu-l putea vedea însă nimeni de dincolo de poartă, doar dacă ar fi intrat cineva din stradă, ceea ce nu era deloc imposibil, aşa că trebuia să-i dea zor.

Se aplecă peste pietroi, îl apucă zdravăn cu amândouă mâinile, îşi încordă puterile şi îl răsturnă. Sub pietroi se formase o adâncitură mică; aruncă degrabă în ea tot ce avea prin buzunare. Punguţa nimeri chiar deasupra, deşi mai rămăsese loc în adâncitură. Pe urmă apucă iar pietroiul, îl răsturnă dintr-o mişcare şi îl aşeză exact pe locul dinainte, doar că părea puţin mai sus. Adună pământ şi îl bătători pe margini cu piciorul. Nu se observa nimic.

Ieşi şi se îndreptă spre piaţă. Din nou se simţi cuprins de o bucurie intensă, aproape de nesuportat, întocmai ca deunăzi, la secţie. „Urmele au fost şterse! Cui, cui să-i treacă prin minte să caute sub pietroiul ăsta? Trebuie să fie aici de când s-a construit casa, şi-o să mai stea încă pe-atât. Şi chiar dacă ar găsi lucrurile, cine s-ar putea gândi la mine? Gata! Nu sunt probe!“ Începu să râdă. Da, după aceea şi-a amintit că l-a apucat un râs nervos, subţire, neauzit şi a râs tot timpul cât a traversat piaţa. Dar când ajunse pe bulevardul K., unde o întâlnise cu două zile în urmă pe fata aceea, râsul i se curmă brusc. Îi veniră în minte alte gânduri. Simţi dintr-odată că îi era frică să treacă pe lângă banca aceea pe care atunci, după plecarea fetei, stătuse şi cugetase, şi că i-ar fi fost la fel de groază să îl întâlnească pe vardistul mustăcios căruia îi dăduse atunci douăzeci de copeici: „Lua-l-ar dracu’!“.

Mergea uitându-se în jur distrat şi plin de ură. Toate gândurile i se învârteau acum în jurul unui singur punct şi chiar simţea că exista un astfel de punct, cu care acum, abia acum, rămânea faţă în faţă şi pentru prima oară, într-adevăr, în ultimele două luni.

„Ducă-se totul la dracu’! se gândi imediat într-un acces de furie turbată. Odată ce a-nceput, a-nceput, la dracu’ şi cu el, şi cu viaţa asta nouă! Dumnezeule, ce stupid!... Ce dezgustător m-am gudurat şi l-am linguşit deunăzi pe scârba aia de Ilia Petrovici! De fapt, şi astea-s tot nimicuri! Puţin îmi pasă de toţi oamenii şi că i-am linguşit şi m-am gudurat pe lângă ei! Nu despre asta-i vorba! Chiar deloc!...“

Deodată se opri; o întrebare nouă, cu totul neaşteptată şi extrem de simplă, îl derută şi