„Dacă ai făcut toată treaba asta conştient şi nu prosteşte, dacă ai avut într-adevăr un scop bine determinat şi ferm, cum de nici măcar nu te-ai uitat în punguţă şi nici nu ştii cu ce te-ai ales şi pentru ce ai trecut prin toate chinurile şi ai săvârşit de bunăvoie ceva atât de mârşav, de josnic, de ticălos? Adineauri erai chiar gata să arunci punguţa în apă odată cu toate lucrurile, chit că nu le văzuseşi nici pe alea... Cum vine asta?“

Da, aşa era, chiar aşa. De fapt, ştiuse asta şi mai înainte, întrebarea nu era deloc nouă pentru el; până şi în momentul când se hotărâse noaptea să le arunce în apă, o făcuse fără urmă de şovăială şi fără nici o obiecţie, ca şi cum aşa trebuia să fie şi nici nu se putea altfel... Da, ştiuse toate astea şi îşi amintea fiecare amănunt; dacă nu cumva hotărâse asta încă de ieri, când stătea aplecat asupra lădiţei şi trăgea cutiuţele din ea... Da, chiar aşa!

„Asta-i fiindcă sunt foarte bolnav, decretă în cele din urmă ursuz, singur m-am chinuit şi m-am zbuciumat, nu mai ştiu nici eu ce fac... Şi ieri, şi alaltăieri, şi în tot timpul ăsta m-am chinuit... O să mă fac bine şi n-o să mă mai chinui singur... Dar dacă nu mă mai fac bine? Doamne! Cum m-am săturat de toate astea!“ Mergea fără odihnă. Tânjea să scape de gândurile astea, dar nu ştia ce să facă şi cum să procedeze. O senzaţie nouă, de neînvins, punea tot mai mult stăpânire pe el cu fiecare clipă: era o silă infinită, aproape fizică, faţă de tot ce-i ieşea în cale şi îl înconjura, îndârjită, furioasă, duşmănoasă. Îi făceau scârbă toţi cei pe care-i întâlnea – îi era scârbă de feţele, de mersul, de gesturile lor. Ar fi scuipat şi ar fi muşcat pe oricine s-ar fi apucat să-i vorbească...

Se opri brusc când ieşi pe chei la Malaia Neva, pe podul către Vasilievski Ostrov. „Uite-aici locuieşte, în casa asta, se gândi. Ce înseamnă asta, cum am ajuns la Razumihin? Aceeaşi poveste ca şi-atunci... Dar totuşi, e foarte curios: am venit dinadins sau am mers şi am ajuns aici din întâmplare? Nu contează, am spus... alaltăieri... că o să mă duc la el a doua zi după. Ei bine, o să mă duc! Ce, adică acum nu mai pot să mă duc...“

Urcă la Razumihin, la etajul patru.

Era acasă, în cămăruţa lui, în clipa aceea scria ceva, şi îi deschise chiar el. Să tot fi fost vreo patru luni de când nu se văzuseră. Razumihin era îmbrăcat într-un halat rupt în ultimul hal, cu picioarele goale în papuci, nepieptănat, nebărbierit şi nespălat. Pe chip i se citi uimirea.

— Ce-i cu tine? strigă cercetându-şi camaradul din cap până-n picioare, după care tăcu şi fluieră uşor. Chiar aşa rău o duci? Ei, frate, dar ştiu că m-ai luat până şi pe mine! adăugă uitându-se la zdrenţele lui Raskolnikov. Stai jos, trebuie să fii obosit!

Când Raskolnikov se prăbuşi pe divanul turcesc învelit cu o muşama, mai prăpădit chiar şi decât al lui, Razumihin îşi dădu brusc seama că era bolnav.

— Eşti bolnav de-a binelea, ştii asta?

Se apucă să-i ia pulsul; Raskolnikov îşi smulse mâna.

— Nu-i nevoie, spuse, am venit... uite: nu mai am nici o meditaţie şi aş vrea... de fapt, n-am nici o nevoie de meditaţii...

— Dar ştii că aiurezi? spuse Razumihin fără să-şi ia ochii de la el.

— Nu, nu aiurez...

Raskolnikov se ridică de pe divan. Urcând la Razumihin nu se gândise că va trebui să stea faţă-n faţă cu el. Acum însă, având deja experienţă, îşi dădu seama într-o clipă că nu exista nimic la care să fie mai puţin dispus în momentul acela decât să stea faţă-n faţă cu oricine de pe lumea asta. Se vărsa fierea în el. Aproape că se sufoca de furie împotriva lui însuşi de cum trecuse pragul lui Razumihin.

— Cu bine! spuse deodată şi se îndreptă spre uşă.

— Stai aşa, stai, zănaticule!

— Nu-i nevoie! mai zise Raskolnikov smulgându-şi mâna.

— Atunci de ce dracu’ ai mai venit? Te-ai smintit? Ei... chiar mă jigneşti. Nu te las să pleci.

— Ei bine, uite ce-i: am venit la tine fiindcă nu mai ştiu pe nimeni care să mă poată ajuta... să încep... fiindcă tu eşti mai bun decât toţi, adică mai cu cap, şi poţi să judeci... Dar acum văd că n-am nevoie de nimic, auzi, de absolut nimic... de ajutorul şi de compătimirile nimănui... Eu sunt de capul meu... singur... Şi cu asta basta! Lăsaţi-mă în pace!

— Mai stai o clipă, apucatule! Eşti nebun de-a binelea. Dinspre partea mea, n-ai decât să faci ce vrei. Uite ce, lecţii n-am nici eu, dar nici că-mi pasă, fiindcă am la Talkucii un librar, unul Heruvimov, care e chiar el o lecţie în felul lui. Acum nu l-aş mai da nici pe cinci meditaţii pe la negustori. Face nişte ediţii şi scoate nişte broşuri cu ştiinţele naturii – să vezi cum se cumpără! Numai titlurile şi fac toţi banii! Uite, mă tot făceai prost, ei bine, frate, sunt unii şi mai proşti decât mine! Acum i-a intrat în cap să îmbrăţişeze ideile noi; nu pricepe o iotă, dar eu, vezi bine, îi cânt în strună. Uite, am aici două coli şi ceva de text în germană – după mine, cea mai neroadă şarlatanie –, tratează problema dacă femeia e sau nu e om. Şi,