vezi bine, se demonstrează triumfător că e om. Heruvimov pregăteşte chestia asta pentru problema feminină; eu o traduc, el face din două coli şi jumătate şase, îi trântim un titlu cât mai pompos pe o jumătate de pagină şi-i dăm drumul pe piaţă cu cincizeci de copeici. O să meargă! Mie-mi dă şase bătrâne de coală, asta face în total cinşpe ruble, şase le-am luat înainte. Când isprăvim cu asta, ne apucăm să traducem despre balene, iar pe urmă am ales nişte bârfeli plicticoase rău de tot de prin partea a doua din Les Confessions; lui Heruvimov i-a spus cineva că Rousseau e un fel de Radişcev. Eu, vezi bine, n-o să-l contrazic, să-l ia dracu’! Ei, nu-ţi surâde să traduci cealaltă coală din Este femeia om? Dacă vrei poţi să iei chiar acum textul în germană, peniţe, hârtie – astea ţi se dau – şi uite trei ruble, fiindcă eu am luat şase pentru toată traducerea, pentru prima şi a doua coală, trei ruble sunt partea ta. Iar dacă faci toată coala, mai primeşti trei bătrâne. Numai uite ce-i, te rog să n-o iei ca pe un serviciu din partea mea. Din contră, de îndată ce-ai intrat pe uşă, m-am gândit cum să te folosesc mai bine. În primul rând, stau prost cu ortografia, în al doilea rând, mi se-ntâmplă s-o dau rău în bară cu germana, aşa că pun tot mai mult de la mine şi singurul gând care mă mai consolează e că în felul ăsta iese mai bine. Ei, dar poţi să ştii? Poate iese mai prost, nu mai bine... O iei sau nu?

Raskolnikov luă fără o vorbă foile din articolul german, apoi cele trei ruble şi ieşi tot fără o vorbă. Razumihin se uită mirat în urma lui. Dar, ajuns la primul colţ de stradă, Raskolnikov se întoarse brusc, urcă iar la Razumihin şi, punând pe masă foile în germană şi cele trei ruble ieşi din nou, tot fără o vorbă.

— Ce dracu’, ai înnebunit? se porni să urle în cele din urmă Razumihin furios. Ce-i comedia asta? M-ai scos din balamale până şi pe mine... De ce dracu’ te-ai întors?

— Nu-mi trebuie... traduceri..., bălmăji Raskolnikov coborând deja pe scară.

— Atunci ce dracu’ îţi trebuie? urlă Razumihin de sus.

Raskolnikov îşi văzu de drum în tăcere.

— Hei! Unde stai?

Nu veni nici un răspuns.

— Ei, atunci mai du-te dracului!

Dar Raskolnikov era deja în stradă. Pe podul Nikolaevski se mai dezmetici o dată de-a binelea, fiindcă i se întâmplă ceva extrem de neplăcut. Se pomeni cu o lovitură zdravănă de bici pe spinare, de la vizitiul unei trăsuri, căci puţin lipsise să nimerească sub copitele cailor, cu toate că vizitiul strigase de trei-patru ori la el. Lovitura de bici îl înfurie atât de tare, că dintr-un salt ajunse lângă parapet (mergea, cine ştie de ce, pe mijlocul podului, pe unde trec vehiculele, nu oamenii), scrâşnind şi clănţănind din dinţi. Lumea din jur, bineînţeles, se puse pe râs.

— A luat-o pe merit!

— Trebuie să fie vreun pungaş.

— Păi se ştie, se prefac că sunt beţi şi se bagă dinadins sub roţi, iar tu, răspunde pentru ei!

— Cu asta se ocupă, stimabile, cu asta se ocupă...

În clipa aceea, cum stătea lângă parapet uitându-se mai departe prostit şi furios la trăsura care se depărta, simţi deodată că cineva îi vâră nişte bani în mână. Se uită în jur. Era o negustoreasă mai în vârstă, cu golovkă8 şi cu ghete din şevro, însoţită de o fată cu o pălărioară şi o umbreluţă verde, pesemne fiica ei. „Ia, tăicuţule, în numele Domnului.“ Luă, şi ele trecură mai departe. Erau douăzeci de copeici. Se prea poate să-l fi luat, după haine şi înfăţişare, drept un calic care stătea să-i pice un ban, iar dacă primise douăzeci de copeici, asta se datora probabil loviturii de bici, care le stârnise mila.

Strânse moneda în mână, făcu vreo zece paşi şi se întoarse cu faţa la Neva, spre palat. Nu se zărea nici un norişor pe cer, iar apa era aproape albastră, cum se întâmpla atât de rar pe Neva. Cupola catedralei, care nu se vede din nici un alt loc mai frumos decât de-aici, de pe pod, la douăzeci de paşi de capelă, strălucea, iar prin văzduhul curat puteai să-i desluşeşti aproape fiecare ornament. Durerea de pe urma biciului se potolise, uitase deja că fusese lovit; un singur gând, neliniştit şi nu foarte limpede, îl preocupa acum. Rămase mult timp cu privirea pironită în zare; locul îi era grozav de cunoscut. Când mergea la universitate avea obiceiul – cel mai adesea când se întorcea acasă –, şi o făcuse poate de o sută de ori, să se oprească exact în locul acela şi să se uite transportat la priveliştea asta cu adevărat splendidă, minunându-se aproape de fiecare dată de impresia nedesluşită şi greu de definit pe care i-o producea. Totdeauna simţea adiind dinspre această panoramă splendidă o răceală inexplicabilă; tabloul acesta somptuos era pentru el mut şi surd... Îl mira de fiecare dată această impresie sumbră şi misterioasă, dar, nesigur pe el, lăsa mereu dezlegarea pe mai târziu. Îi reveniră brusc în memorie aceste vechi întrebări şi lucruri rămase nelămurite şi i se păru că nu întâmplător îşi amintise acum de ele. I se părea straniu, nefiresc chiar, că se oprise exact în acelaşi loc, ca şi cum şi-ar fi închipuit că se mai putea gândi la lucrurile acelea acum şi că îl mai puteau preocupa gândurile şi imaginile dinainte, cele care îl preocupau încă... nu demult. I se părea aproape caraghios şi în acelaşi timp