simţea în piept o apăsare vecină cu durerea. Tot ce fusese înainte i se părea acum îngropat adânc şi ascuns privirii sale, şi gândurile dinainte, şi problemele dinainte, şi preocupările dinainte, şi impresiile dinainte, şi toată priveliştea asta, şi el însuşi, şi tot, tot... I se părea că se ridica în văzduh şi totul pierea din ochii lui... Făcând fără să vrea o mişcare cu mâna, simţi deodată în pumn moneda de douăzeci de copeici. Desfăcu pumnul, se uită lung la ea şi, fluturând din mână, o aruncă în apă; apoi se întoarse şi porni spre casă. Avu impresia că în clipa aceea îşi tăiase legăturile cu toţi şi toate.

Ajunse acasă abia pe seară, probabil umblase vreo şase ore. Pe unde şi cum ajunsese înapoi, nu-şi amintea deloc. Dezbrăcându-se şi tremurând tot, ca un cal sleit, se culcă pe divan, trase paltonul deasupra şi imediat nu mai ştiu de el...

Se înnoptase de-a binelea, când îl trezi un strigăt înfiorător. Dumnezeule, ce strigăt! Nu mai auzise în viaţa lui asemenea strigăte nefireşti, asemenea urlete, răgete, scrâşnete, plânsete, izbituri şi înjurături. N-ar fi crezut că poate exista atâta sălbăticie, atâta turbare. Se ridică speriat şi se aşeză în capul oaselor pe pat, cu răsuflarea tăiată, tot mai chinuit. Dar încăierările, zbieretele şi înjurăturile se înteţeau din ce în ce. Şi dintr-odată, spre marea lui uimire, auzi vocea gazdei lui. Urla, ţipa şi se văicărea, dar vorbele îi erau atât de iuţi şi dezlânate, încât nu putea desluşi ce tot implora acolo – de bună seamă, să nu mai fie bătută, fiindcă era bătută fără milă, chiar pe scară. Glasul celui care o bătea devenise atât de fioros din pricina furiei şi a turbării, că era mai degrabă un croncănit, dar spunea la rândul lui ceva, tot repezit, nedesluşit, zorindu-se şi înecându-se.

Raskolnikov începu îndată să tremure ca frunza: recunoscuse glasul; era al lui Ilia Petrovici. Ilia Petrovici e aici, o bate pe gazdă! O bate cu picioarele, o dă cu capul de trepte, e clar că-i aşa, îţi dai seama după zgomote, după urlete, după bufnituri! Ce-o mai fi şi asta, s-a întors lumea pe dos? Auzea cum se strângeau oamenii pe scară pe la toate etajele şi cum răsunau voci, strigăte, paşi care urcau grăbiţi, bătăi în uşi. „Dar de ce, de ce... cum se poate?“, repeta el, gândindu-se foarte serios că îşi pierduse minţile. Dar nu, prea se auzea clar!... Pesemne or să vină şi la el, dacă-i pe-aşa, „fiindcă... toate astea sunt probabil în legătură cu treaba... de ieri... Dumnezeule!“ Ar fi vrut să tragă zăvorul, dar nu izbuti să ridice braţul... oricum, nici n-avea rost! Frica îi cuprindea sufletul ca gheaţa, îl tortura, îl amorţea... Într-un sfârşit, vacarmul acela care ţinuse zece minute bune începu să se potolească. Gazda gemea şi suspina. Ilia Petrovici ameninţa de zor şi înjura... într-un sfârşit, păru să se potolească şi el; uite că nici nu se mai auzea. „O fi plecat! Dumnezeule!“ Da, uite că se duce şi gazda gemând şi plângând... s-a trântit şi uşa la ea... Uite că se împrăştie şi oamenii de pe scară, se întorc cu toţii în apartamente, se vaită, se ceartă, se strigă unii pe alţii, ba ridică glasul de ajung să ţipe, ba îl coboară şoptind. Trebuie să fi fost mulţi, probabil se adunase toată casa. „Dumnezeule, cum e cu putinţă! Şi de ce, de ce să vină el aici?“

Raskolnikov se prăvăli fără vlagă pe divan, dar nu mai putu închide ochii; zăcu vreo jumătate de oră, pradă suferinţei şi unei insuportabile senzaţii de groază, o groază fără margini, cum nu-i mai fusese dat să trăiască. Deodată o lumină vie umplu camera: intrase Nastasia cu o lumânare şi cu o farfurie de supă. După ce se uită atent la el şi văzu că nu doarme, puse lumânarea pe masă şi începu să înşire ce adusese: pâinea, sarea, farfuria, lingura.

— Oi fi nemâncat de ieri. Ai umblat teleleu toată ziua şi-acu’ te-au dat gata frigurile.

— Nastasia... de ce-au bătut-o pe gazdă?

Ea se uită ţintă la el.

— Cine s-o bată pe gazdă?

— Chiar acum... nu-i decât o juma’ de ceas, Ilia Petrovici, ajutorul comisarului, pe scară... De ce-a bătut-o în halul ăla? Şi... pentru ce-a venit?

Nastasia se uită lung la el, fără să scoată o vorbă. Privirea ei iscoditoare îl făcu să simtă o vie neplăcere, chiar îl sperie.

— De ce taci, Nastasia? zise în cele din urmă, cu un glas stins şi sfios.

— E sângele, răspunse ea într-un sfârşit, încet şi parcă vorbind pentru sine.

— Sângele!... Care sânge? bâigui el pălind şi trăgându-se la perete.

Nastasia continua să se uite la el fără o vorbă.

— N-a bătut-o nimeni pe gazdă, zise ea pe un ton aspru şi hotărât.

El o privea abia suflând.

— Dar am auzit eu... nu dormeam... stăteam pe pat, spuse cu un glas şi mai sfios. Am auzit mult timp... A venit ajutorul comisarului... Se adunaseră toţi pe scară, din toate apartamentele...

— N-a venit nimeni. Ăsta-i sângele care strigă-n tine. Aşa-i când n-are cum să iasă şi prinde să se închege, începi să ai vedenii... Mănânci ori ba?

El nu răspunse. Nastasia stătea aplecată asupra lui, se uita lung la el şi nu se dădea dusă.

— Dă-mi să beau..., Nastasiuşka.

Ea coborî şi peste vreo două minute se întoarse cu o cană albă de lut plină cu apă; însă el nu-şi mai amintea ce se întâmplase mai departe. Îşi amintea doar că luase