8 Căciuliţă tradiţională.

~ III ~

Totuşi n-a fost complet inconştient tot timpul cât a durat boala: era într-o stare febrilă, un delir amestecat cu momente de luciditate. Mai târziu şi-a amintit o grămadă de lucruri. Ba i se părea că se adunau mulţi oameni lângă el şi că voiau să-l ia şi să-l ducă undeva, discutând cu aprindere şi ciorovăindu-se în privinţa lui. Ba că era deodată singur în cameră, că plecaseră cu toţii, temându-se de el, şi doar mai crăpau câte puţin uşa să vadă ce face, că îl ameninţau, cădeau la învoială pentru ceva, râdeau şi îi făceau în ciudă. Pe Nastasia şi-a amintit-o des lângă el; mai distingea pe cineva care îi era foarte cunoscut, dar nu izbutea să ghicească cine era, iar asta îl enerva şi chiar îl făcea să plângă. Uneori i se părea că se scursese deja o lună de când zăcea, alteori că nu trecuse nici o zi. Însă lucrul acela, lucrul acela îl uitase cu desăvârşire; totuşi îşi amintea clipă de clipă că uitase ceva, ceva ce nu trebuia să uite, şi se frământa, se chinuia să-şi amintească, gemea, îl apuca turbarea sau o frică îngrozitoare, insuportabilă. Atunci se căznea să se ridice, voia să o ia la fugă, dar întotdeauna îl oprea cineva cu forţa şi cădea iar în neputinţă şi inconştienţă. În cele din urmă îşi reveni complet.

Asta s-a petrecut într-o dimineaţă, pe la zece. La ceasul acela, în zilele senine, soarele întindea întotdeauna o fâşie lungă pe peretele din dreapta lui, luminând colţul de lângă uşă. La căpătâiul lui stăteau Nastasia şi un bărbat care se uita foarte curios la el şi pe care nu-l cunoştea. Era un flăcău în caftan, cu bărbuţă, aducând a muncitor de artel. Prin uşa întredeschisă trăgea cu ochiul gazda. Raskolnikov se ridică puţin.

— Nastasia, cine-i? întrebă arătând spre flăcău.

— Ia te uită, s-a trezit! zise ea.

— Da, s-a trezit, repetă flăcăul.

Văzând că îşi revenise, gazda închise iute uşa şi se făcu nevăzută. Era sfioasă din fire şi se ferea să asiste la discuţii şi explicaţii. Avea vreo patruzeci de ani, era grasă şi bondoacă, cu sprâncene şi ochi negri, bună la suflet ca tot omul gras şi leneş şi chiar foarte drăguţă în felul ei, dar peste măsură de ruşinoasă.

— Dumneata... cine eşti? continuă el cu întrebările, adresându-i-se de astă dată flăcăului.

Dar în clipa aceea uşa se dădu de perete şi, încovoindu-se uşor, fiindcă era prea înalt, intră Razumihin.

— O cabină de vapor, ce mai! exclamă el intrând. Întotdeauna dau cu capul. Şi se mai cheamă apartament! Ei, frate, ţi-ai venit în fire? Acum am auzit şi eu de la Paşenka.

— Acu’ s-a trezit, zise Nastasia.

— Acu’ s-a trezit, o îngână iar flăcăul zâmbind.

— Dar, nu te supăra, dumneata cine eşti? întrebă deodată Razumihin adresându-i-se. Eu, dacă-mi dai voie, sunt Vrazumihin9; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin, student, fiu de nobil, iar dânsul mi-e prieten. Dar dumneata cine eşti?

— Eu mi-s de la cancelaria negustorului Şelopaev şi mă aflu aici cu o treabă.

— Fii bun şi ia loc pe scaunul ăsta.

Razumihin se aşeză pe cel de-al doilea, de partea cealaltă a mesei. Frate, bine-ai făcut că ţi-ai revenit, zise către Raskolnikov. N-ai mai mâncat de aproape trei zile. Ce-i drept, ţi s-a dat ceai cu linguriţa. În două rânduri ţi l-am adus pe Zosimov. Îl mai ţii minte pe Zosimov? Te-a examinat pe-ndelete şi a spus pe loc că nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O epuizare nervoasă, din cauza mâncării proaste, lipsă de bere şi hrean, dar nu-i nimic, trece şi te pui pe picioare. E de toată isprava Zosimov! A început chiar să se bucure de renume. Bun, nu vă mai reţin, i se adresă iar flăcăului fii amabil şi lămureşte-ne ce te aduce. Ştii, Rodea, au mai venit o dată de la cancelaria asta, însă data trecută a venit altcineva şi cu acela ne-am lămurit. Cine-a fost înaintea dumitale?

— Trebuie să fi fost acum două zile. Înseamnă că a fost Alexei Semionovici. E tot de la noi de la cancelarie.

— Nu ne-am înţelege mai bine cu el, ce zici?

— Apăi da, că dânsul e mai în etate.

— O modestie vrednică de toată lauda. Ei bine, spune mai departe.

— Păi să vedeţi, Afanasi Ivanovici Vahruşin, de care cred că aţi binevoit să auziţi nu o dată, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, a trimis la cancelaria noastră nişte bani pe care trebuie să vi-i înmânăm, începu flăcăul, adresându-i-se direct lui Raskolnikov. Dacă sunteţi în stare să înţelegeţi, vă rog să primiţi cele treizeci şi cinci de ruble, fiindcă Semion Semionovici a fost înştiinţat de Afanasi Ivanovici, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, ca şi în celelalte dăţi. Ştiţi despre ce-i vorba?

— Da... îmi amintesc... Vahruşin..., spuse Raskolnikov gânditor.

— Ai auzit, îl ştie pe negustorul Vahruşin..., strigă Razumihin. Păi atunci, cum să nu fie în stare să înţeleagă? Dar bag de seamă că şi dumneata eşti om de înţeles. Ei, da, e mai mare dragul să auzi o vorbă